viva la resolution

"Viva la Revolución"

*citirea acestui post dureaza 67 de secunde*

este atat de induiosatoare aceasta febra a rezolutiilor care ne cuprinde pe unii la sfarsit de an. iar pe ceilalti la inceput de an. aproape ca imi vine sa plang de aspiratie cand ma gandesc la zecile de rezolutii pe care mi le-am propus de-a lungul anilor. apasatoare frustrari, ascunse dorinte, utopice vise, tacute vibratii sociale (and more..) ne astern pe umerii deja anemici de viata si aceasta dulce povara. “de anul viitor voi fi un alt om”. mai bun, mai generos, mai serios, mai.. mai altceva, mai altcumva. fiecare cu mai mai-urile lui. care dupa personalitate, care dupa buget. foarte putini avem curajul de a ne uita la acelasi moment de acum trei sute si ceva de zile si sa ne rostim aspirational in barba: “wow/wtf/omg/fuck..sunt fix acelasi om de anul trecut..”. dar daca am de ales intre a crede intre birdshit-ul psihologiei Oprahiene (“you can do it”) si batranul addagio Murphyologic (“odata cu trecerea timpului oamenii nu se schimba. ei devin din ce in ce mai mult aceiasi”), nu pot ezita prea mult. pana acum cam toate revolutiile cu sau pentru oameni au sfarsit in restauratii.

dar sa nu incepem anul in aceasta nota optimista. inca exista speranta pentru unii dintre noi. in cele din urma, orice om are (deja) pe spate bastonul de cinic.

hai ca putem. eu va promit ca am sa scriu mai des si lucruri mai serioase pe acest blog. veti vedea. ne auzim la anul pe vremea asta.

Sfarsitul este doar un joc

Image

* citirea acestui post dureaza 5 minute*

m-am dus cu teama la Jocul lui Ender. cu teama de a vedea cu ochii mei cum un alt zeu al adolescentei mele udata cu SF este coborat din ceruri de un film. dar am strans din dinti si am intrat in sala. era de datoria mea. Might Moon be a Harsh Mistress, but she is mine nonetheless. mi-am jurat pe vremea cand inca eram copil ca indiferent care mi-ar fi varsta si obligatiile sociale, nu voi renunta vreodata sa citesc SF sau sa merg la ecranizarile marilor carti. dezamagirea este parte importanta din educatia oricarui om. m-am dus pentru a intelege de ce imi este teama sa nu primesc mai putin decat mi-am imaginat demult ca este. m-am dus pentru ca am vrut sa vad cum rezista filmul pe care imaginatia mea l-a creat atunci cand am citit intaia oara cartea aceasta, contactului cu imaginatia unor profesionisti. cu bani si enorm de multa putere de procesare. aceeasi senzatie am avut-o si cand m-am uitat prima oara la Numele Trandafirului, facut dupa romanul cu acelasi nume al lui Umberto Eco, alt zeu al imaginatiei mele.

nu am regretat deloc ca m-am dus la acest film. am inteles ce lucru extraordinar au facut cartile pentru mine. daca tot ceea ce ai sunt cuvinte, imaginatie si timp, mintea ta privata de instrumentele vizuale atat de la indemana acum este nevoita sa compenseze handicapul. sa improvizeze, sa supravietuiasca si sa evolueze. asa cum o face eroul acestei lumi. pentru ca Orson Scott Card a creat incepand cu sfarsitul o lume intreaga, complexa si plina de intrebari: Speaker for the Dead, Xenocide, Children of the Mind, Ender in ExileA War of Gifts si Ender’s Shadow. Jocul lui Ender a fost primul branci pe care viata mi l-a dat catre lumea strategiei. a fost primul moment in care am inceput sa inteleg ca mintea este o arma infinit mai puternica decat pumnii. ca o lupta nu se incheie cu o singura victorie. ca rabdarea de a iti refuza gratificatiile imediate pentru unele mai mari, dar intarziate si ipotetice, este ceea ce diferentiaza cu adevarat un om de o maimuta alba. din ea am inteles pentru prima oara diferenta dintre strategie si tactica. dintre joc si jocuri ale mintii. atunci m-am hotarat pentru prima oara sa imi pastrez mintea flexibila cat de mult cu putinta si oricat de mari ar fi costurile sociale pe care le voi plati pentru acest lucru. pentru ca atunci am inteles ca intelepciunea lumii nu este la batrani.

da, este aproape imposibil sa realizezi un film de doua ore in care sa surprinzi tot ce este intr-o carte care a luat cele mai importante premii ale genului (Hugo si Nebula). si de la care a pornit un intreg univers. dar filmul se straduieste cu onestitate. si in multe locuri reuseste. efecte speciale foarte frumos facute. focus pe framantarile interioare si psihologia personajelor. iar pentru mine asta este de ajuns ca sa il respect si sa il recomand si catre altii. dar daca, si numai daca, aveti o umbra de timp in stanga voastra, cititi toate cartile din acest univers. merita. Jocul lui Ender este doar inceputul.

cu ocazia filmului am gasit si hater-i ai lui Orson Scott Card. unii se revolta ca a creat o lume in care face apologia militarismului (“Ender este Adolf Hitler in pantaloni scurti”), care il compara cu Robert A. Heinlein si ii acuza pe amandoi ca imagineaza o umanitate violenta si militarista. de parca lucrurile ar sta macar putin altfel sub pojghita subtire de propaganda umanista livrata de masinaria de comunicare. homosexualii se revolta pentru ca este fundamentalist crestin si indeamna la boicotul filmului. argumantand ca o parte din banii castigati din acest film vor fi donati unor organizatii care nu ii accepta. sunt semne ale profunzimii scrierii lui Card. nimeni pe aceasta planeta nu a facut vreodata ceva important fara ca o alta parte a oamenilor care o populeaza sa nu comenteze sau sa se revolte. dar si asta face parte din marele plan prin care specia noastra isi creste sansele de supravietuire incurajand diversitatea si punand cat mai multe oua in cat mai multe cosuri. fie ele doar ideologice.

cartea Jocul lui Ender a fost primul roman SF publicat integral on line. Jocul lui Ender este una din cartile incluse in U.S. Marine Corps Professional Reading List si folosita in programul lor de leadership. why? because: “is provid[ing] useful allegories to explain why militaries do what they do in a particularly effective shorthand way” and “it offers “lessons in training methodology, leadership, and ethics as well”.  

Jocul lui Ender este un hard SF militarist care vorbeste in soapta despre ceea ce ne face oameni. despre etica si moralitatea violentei.

oceanul de la incecapatul drumului

Image

imi place sa citesc sambata noapte. oamenii sunt mai plecati de langa sufletele lor decat de obicei. alungati de datoria de a se distra. iar lumea linistii este mai linistita decat de obicei.

Neil Gaiman, oceanul de la capatul aleii. il iubesc pe omul asta. fiecare dintre cartile lui mi-a spus cate-o multime de povesti. oceanul de la capatul aleii este o carte pentru noptile in care nu poti visa singur. pentru cand nu mai stii unde se termina adultul si incepe copilul. pentru copiii peste. care nu vorbesc, pentru ca deja stiu totul. are fraze lungi, puncte putine, cuvinte care nu isi iau locul usor unele langa altele.

daca ar fi sa va spun in cuvinte putine despre ce este aceasta carte, le-as folosi chiar pe ale ei:

“stiam unde se afla Oul, unde incepea Universul, catre sunetul vocilor necreate care cantau in vid, si stiam unde se afla Roza, cuta aceea bizara de spatiu peste spatiu, in dimensiuni care se indoaie ca hartia de origami si infloreste ca niste orhidee stranii, si care marcheaza ultima perioada buna inainte de sfarsitul tuturor lucrurilor si de urmatorul Big Bang, care avea sa fie, stiam acum, fara asemanare cu ceea ce fusese”.

am folosit coperta editiei originale. asimptotic mai apropiata de esenta ei decat cea a editiei noastre. sa visati frumos.

looky but no touchy

Image
de vreo trei ani si trei tablete citesc in disperare pe format digital. l-am explorat in toate formele lui. legale sau ilegale. cu DRM-uri sau fara. cu imagini sau fara. cu torente, pdf-uri sau epub-uri. sunt membru intr-o kindle biblioteca comunista cu cativa prieteni. in care avem aproape 200 de carti. am devenit expert in Calibre, scoaterea de drm-uri si transformarea dintr-un format in altul. dar ma doare sufletul. asa cum nu ma durea pe vremuri la karma sa cumpar haine sau lucruri furate de dincolo de baietii din cartierul in care locuiam atunci cu mandrie. as vrea sa fac totul legal by the book ca sa ajut domeniul asta tot mai putin populat. sau sa pot recunoaste (macar) prin bani meritele unor oameni care gandesc lucruri frumoase. dar cu rusine marturisesc ca viciul acesta frumos ma face sa merg mai des decat mi-as dori in ilegalitate. principalul motiv este timpul. cand vreau sa citesc ceva, apoi as vrea sa o fac atunci. I am a binge reader. nu am chef sa astept sase luni pana ce cartea trece prin toate fazele ciclului de marketing ca sa naufragieze in cele din urma in format digital legal.  al doilea este pretul. chiar si cand apare repede sau de la inceput in digital, pretul este aproape la fel de mare ca pentru editia tiparita. iar asta ma enerveaza rau de tot. al treilea este ca salvez spatiu. deja nu mai am loc in casa sau bagaje pentru carti, iar in curand nici la prieteni. asa ca sunt in situatia paradoxala in care as vrea sa fiu cinstit, dar nu pot sau nu merita sa fac acest efort. in cazul in care deja am fost inteles gresit, nu sunt un militant pentru capitalism. nici macar pentru fairness. cand vine vorba de cunoastere, eu cred in comunism. cred ca ar trebui sa folosim un alt sistem economic prin care sa ii recompensam pe cei care produc cunoastere adevarata. sau macar utila.
dar sentimentul pe care il traiesc cand atipesc intr-o dupa amiaza cu soare cu o carte de hartie in mana nu mi-l da inca niciun device. yes Mr. Jobs, not even your ipad. parca ma simt mai destept, mai intelept sau macar mai cu rost cand tin o carte intre maini. citesc mai incet si ma bucur mai mult de cuvinte. actul fizic al trecerii paginii prin degete, limba si ochi ma implica mai mult. imi flexeaza mai multi muschi de emotii sau ganduri. in fata ecranului ai tentatia de a trece mai repede peste pasajele care te plictisesc. si slava domnului ca orice carte le are. poate ca este de la varsta si inevitabila degenerare a functiilor cognitive superioare. sau poate de la intelepciune. care te face sa iti accepti zambind defectele, stiind ca oricum nu mai ai timp sa le depaseti. si poate nici rost. dar eu de cand citesc preponderent pe tableta ma simt mai prost. gandesc mai superficial. traiesc mai mult in viitor decat in prezent. in dorinta si lacomia de a trece mai repede la una din celelalte carti care ma asteapta deja la un deget distanta. simt ca intre cartea digitala si cea tiparita este o relatie similara ca cea dintre film si serial. cea de-al doilea este mai mult si mai superficial. asa ca m-am decis sa aplic legea lui Pareto in lecturile mele: 80% digital si 20% pe hartie. sa ma duc din nou la targuri de carte. sa imi petrec din nou dupa amieze de we in ceaibrarii rasafoind carti, uitandu-ma pe furis la oameni si dezbatand cu unii dintre mine ce si cat vom duce in acea seara spre casa.

m-am hotarat sa devin post

Image

acest post este un contract intre mine si lume. pentru ca odata scoase din degete, cuvintele nu se mai pot intoarce in tine la fel cum au plecat. acum multi ani am citit o carte. mi-a placut atat de mult, incat m-am hotarat (si eu, ca multi altii) sa devin prost. m-am apucat cu atata seriozitate de treaba, incat nici nu mi-am dat seama decat acum ca am reusit. citesc mai mult digital decat pe hartie, petrec mai multe ore pe net decat meditand, stapanesc mai bine brb-urile si fluxurile si refluxurile facebook-ului decat pe ale mele. asa ca, incurajat de acest succes personal, m-am decis sa devin si serios. caci ce poate fi mai datator de speranta pentru ceilalti decat sa le ai pe amandoua? si cat de greu poate fi asta? este suficient sa te incapatanezi sa faci lucrurile pana la capatul planului cu care ai inceput. mult mai usor decat sa iti traiesti viata ca pe o alergare in zig zaguri aleatorii printre gloantele lucrurilor, oamenilor sau normelor. mult mai usor sa tii minte decat sa te lupti sa stapanesti arta magica a uitarii. asa ca de astazi am sters toate link-urile acestui blog, i-am schimbat lay-out-ul, subiectele si felul in care voi scrie. ma incurajeaza faptul ca voi, cei care intrati din cand in cand aici, sunteti putini. si intelegatori. pentru ca cea mai grea lectie pe care o am de invatat este sa incep sa spun nu. pentru ca oricat de mult ai vrea sa ii ajuti pe ceilalti, nu ai ce sau cu ce pentru toti. or not just yet.

Indonezia. Prambanan.

cel de-al doilea loc din Jawa care mi-a spus ceva a fost complexul de temple hindus de la Prambanan. are trei temple dedicate catre Trimurti, trinitatea hindusa: Brahma (creatorul), Vishnu (pastratorul) si Shiva (distrugatorul). primul templu hindus autentic pe care il vizitez cu carnea si oasele la mine. este foarte aproape de orasul Yogyakarta. cred ca singurul motiv pentru care a rezistat in acea mare de musulmani este ca aduce bani din turism. altfel nu pot sa imi explic. pana si ghizii sunt musulmani si deloc interesati de hinduism sau cultura indiana. ingana cateva vorbe despre arhitectura intr-o engleza framantata si cam gata. a fost o senzatie foarte ciudata pentru mine sa stiu mai mult despre buddhism decat ghidul de la Borobudur sau hinduism decat cel de la Prambanan. macar de asta am scapat repede spunandu-i ca  nu ne intereseaza prea tare locul si de aceea vom sta doar cat timp trage el un pui de somn undeva la umbra. imi este greu sa pun in cuvinte ce este cu acest loc. astept Angkor Wat. o singura recomandare. mergeti la prima ora sau cat mai devreme cu putinta. dupa ora brunch-ului soarele este dureros, iar locul mai expus decat o balena pe banchiza.

Temple 1

me1

temple 4

temple 3

me2

temple 4

I see dead people

temple 5

detaliu11

IMG_0396

detaliu2

Shiva

me4

Borobudur

toamna. duminica dimineata. in casti soundtrack-ul de la Stalker. aseara tarziu am revazut impreuna cu doua femei superbe Eternal Sunshine of the Spotless Mind. tin intre degete o coasta flotanta aproape sarita din ce o tine de obicei pe langa mine. citesc prea mult. vad prea multe filme. ma intalnesc cu prea multi oameni. am revelatia ca trebuie sa o las mult mai moale cu suprarealismul. viata mea incepe sa fie tot mai populata cu astfel de momente. sau poate doar mintea mea este tot mai contorsionata catre partea grintunecata a Fortei. abia acum ma simt in stare sa scriu despre trip-ul de la Borobudur.

sa scap repede de logistics. cel mai apropiat oras important este Jogyakarta. alintat de localnici Jogja. un fel de Cluj al insulei Jawa (no offence). are aeroport. civil. cea mai safe varianta este sa va cazati aici si sa mergeti cu masina&ghidul inclusi in oferta. Borobudur este la doar 40 km de Jogja. in max. doua ore sunteti acolo. in niiciiuun caz prin forte proprii. dar si mai bine este sa va cazati chiar la poalele templului. aici este ratacit printre tufisuri  luxuriante complexul Manohara Hotel. care arata traditional occidental (sali de meditatie cu aer conditionat, centru de conferinte buddhiste etc.). daca as fi stiut de el inainte, aici as fi stat. trei zile si trei nopti. exista doua tipuri de bilete: acces obisnuit (de la 8:00 pana dupa amiaza) si turul cu rasaritul soarelui. desi acesta este mult mai scump decat primul (cam 40 USD/persoana), merita. toti. banii. ai aproape o ora din momentul in care ajungi si pana in cel in care vezi soarele rasarind dintre cei doi vulcani inca activi. pentru a iti pune ordine in ganduri sau in suflet. sau pentru a iti pregati echipamentul de fotografiat. depinde de prioritati. orele la care sunt cei mai putini turisti sunt pana la rasarit si intre 10 si 14, cand soarele alunga orice om normal, preocupat mai mult de confort decat de experienta. tot la logistics mai este sugestia de a nu face eye contact cu niciunul dintre vanzatorii ambulanti care pandesc in haita in punctele strategice in care poteca este ingusta iar turistul cauta ceva cu disperare (toaleta, umbra, cafea, prietena, ghid etc.). daca totusi acest lucru se intampla, nu dati mai mult de 10 USD pe orice.

in matters of the heart, cand vine vorba de Borobudur, lucrurile sunt foarte simple. love or hate. daca ai ceva in suflet pentru acest spatiu cultural sau de cautare interioara numit buddhism, atunci vei iubi Borobudur. daca nu, va fi doar o colectie obositoare de trepte, basoreliefuri si statui care seamana toate intre ele. pe langa care treci gafaind sau asudand in drum spre o platforma plesuva unde sunt alte cateva statui si niste custi goale de piatra. poate cel mult o calatorie la un monument Unesco. calugarii buddhisti spun ca starea pe care cel pregatit o poate trai pe platforma templului, la rasaritului soarelui, intr-un loc anume, este o forma de Nirvana. cel mai dureros lucru pentru mine a fost intelegerea faptului ca abia dupa ce l-am vizitat o data, stiu cum trebuia sa o fi facut. de jos in sus, lume cu lume, imagine cu imagine, inteles cu inteles, viata cu viata. pana cand ajungi sus. acolo treci pe rand pe la fiecare stupa, pregatindu-te pentru din ce in ce mai putin. doar apoi te poti aseza linistit cu fata catre soare si astepta ca el sa rasara catre acolo unde nu a fost niciodata nimic.

from a distance

1.Borobudur

in light I trust

2.in light I trust

jungle

2.jungle

fotografie ce-o fi

3.basorelief

this is my stupa

4.this is my stupa

line of duty

5.line of duty

from Buddha with love

6.from Buddha with love

talk to the head

7.head or tail

I smile and wait. I wait and smile

8.I smile and wait

inside job

9.hide and seek

lumina vine de la rasarit

10.la rasarit

one skeptical buddhamentalist

12.the skeptical buddhamentalist

smile with me

11.the mew me

de veghe in lanul de secara

I see you

feel like I’m staying in this life

feel like I'm staying in