return to the com(m)unity

Sunt sigur ca altii s-au gandit de mult la ceea ce voi spune in continuare, dar pe mine m-a lovit inspiratia zilele trecute. De data aceasta intr-un taxi fara aer conditionat. In ziua de cod rosu. Am supravietuit, desi functiile cognitive superioare au fost shut down pentru tot restul zilei. no big difference de cum sunt in alte zile, asa ca nimeni nu a sesizat
Ma gandeam la un posibil subiect pentru un post, ruland ideile mai interesante din ultimele zile. Inevitabil am ajuns din nou la motivatia de a scrie intr-un blog, in conditiile in care colegii mei ma descurajeaza cat pot de des si cat pot de mult (”numai de asta nu mai aveai timp..”, “s-a ajuns si asta, acum are blog..”, “lasa, raspunde-mi pe blog” etc.) si la rezistenta mea in a ceda unei tentatii a “lasarii pe panta”. A scrie intr-un astfel de produs editorial constant fata de abandonarea lui este ca urcatul pe munte vs. a skia. Pentru unul ai nevoie de vocatia urcarii contra curentului, pentru celalalt de cea a abandonului in voia lui. Este mult mai usor sa te lasi decat sa te impotrivesti.
Am mai gasit o motivatie frumoasa fata de cele initiale. Blogul este un ceva intre oracolul copilariei si jurnalul maturitatii. Jurnalul este un instrument al seriozitatii si maturitatii. Numai oamenii importanti tin un jurnal: oamenii de stat, capitanii de corabii, curtezanele, intemnitatii etc. Ei trebuie sa consemneze toate evenimentele prin care trec, fara a le judeca. Aceasta sarcina le revine altora, care trebuie sa hotarasca care au fost lucrurile importante si care cele lipsite de insemnatate.
Iar oracolul este copilaria, bucuria descoperirii in fata celorlalti la fel de imaturi ca si tine, care iti raspund la fel de pozitiv ca si tine lor, in procesul de formare a personalitatii. Atunci descoperi primele forme de flirt, sfaturi, recomandari si fragmente de “celalalt”.
Ne straduim fiecare dintre cei care scriem in spatiul virtual sa aratam celorlalti lucruri importante pentru noi intr-un fel sau in altul (ce vedem, ce traim, ce visam, ce ne defineste profesional). Dar in acelasi timp vrem ca ceilalti sa ne placa, sa ne admire si sa ne bage in seama. Adica sa accepte sa ne scrie in oracol, la fel ca atunci.
Am simtit in caldura tropicala a loganului ca blogul este o specie tandra si egoista, suspendata atemporal undeva intre copilaria tarzie si maturitatea responsabila.
Dar cine poate avea incredere in gandurile dilatate de caldura? Pana la urma Zuang Zi a visat ca era fluture, sau fluturele a visat ca era Zuang Zi?