„Isi face cineva pomana” cu un video proiector?

As fi vrut sa va impartasesc ganduri pline de entuziasm odata cu inceperea anului universitar la facultatea de care „apartin”. Facultatea de Comunicare si Relatii Publice din SNSPA. As fi vrut sa va povestesc despre cat de intens si de frumos este sentimentul unui „nou inceput”, de orice fel ar fi acesta. Dar din pacate nu pot sa fac asta. Ba chiar din contra. Am inceput anul cu o senzatie de tristete si zadarnicie. Nu mai am putere nici sa ma revolt. Din nou, la fel ca in ultimii 4 ani, nu am minimul de dotari tehnice pentru a face un curs de publicitate. Adica macar un videoproiector. Nu mai vorbesc de o sala dotata (nu vreti sa vedeti sala actuala), sau (visul unei nopti de vara..) un laborator de comunicare cu computere si conexiuni broadband, statie pt editare de imagine, camere de filmat (2 beta si 2 digitale, va rog) si masa de montaj. Cum sa tii un curs care prin natura sa se bazeaza pe vizual? Povestind oamenilor despre „ati vazut reclama cu tipul care se ridica de la masa sa ia pentru o tipa care il certa pe prietenul ei ca nu i-a luat nimic de „ziua cuplului lor” si pentru ca ala era distrus s-a dus si i-a luat tipei un ursulet si un buchet de flori?” care este pozitionarea brandului? cum este definit teritoriul de pozitionare? cum se diferentiaza de celelalte? emotional sau functional? Cum sa arati prezentari, campanii si spoturi?

V-ati dat seama, erau intrebari retorice de melodrame ieftine. Chiar nu se poate.

Avem discursuri sforaitoare despre „sperantele acestei tari”, „voi sunteti viitorul”, „cursuri performante” and crap. Dar nu avem capacitatea logistica de a asigura minimul de „supravietuire”. Ca in fiecare an, sarabanda telefoanelor date in orele de dinaintea cursului ca sa te milogesti la oricine ar putea sa te ajute cu un videoproiector (desi ar trebui sa te duci linistit si tonic intr-o sala unde te asteapta totul la cheie), a reinceput. Aceleasi raspunsuri condescendente si chiar usor uimite la cerearea ta umila: „de ce oare ma suni pe mine? chiar nu stii ca de asta se ocupa X?”. care la randul lui te trimite la Y, care te trimite la Z. „Nu stii ca nu a aprobat rectoratul?” (un razboi civil universitar din care ca in orice razboi de acest fel cel mai mult pierd studentii, ultimii in lantul trofic universitar). „Nu am nici-un aparat. La mine figurezi ca unul e deja la tine. Vezi sa nu-l fi pierdut” (care btw, deja „s-a pierdut” sau „s-a stricat”).

Si in final te intrebi prostit daca nu cumva ai nimerit la Primarie. sau la Posta. sau la Administratia Financiara. sau la Politie. Si de ce ti-ai dedicat doua zile din viata ta de business in care puteai sa faci bani si proiecte comerciale pentru a discuta personal cu 90 de oameni care vor sa invete cate ceva despre publicitate si din care ai ales numai 50? Ore de munca pe care a trebuit sa le recuperezi in noptile din saptamana urmatoare? cand ai fi putut sa faci lucruri mult mai aducatoare de satisfactii (la carti ma refer, obsedatilor..) Da, stiu, ca sa te milogesti cand incep orele dupa un videoproiector, doua boxe (pentru laptop-ul tau de la firma) si o solutie mobila pentru Internet (ca poate vorbesti si tu la un moment dat despre digital, comunitati virtuale, web 2.0 si alte aberatii tehnice). Si ca sa iti crape obrazul de rusine in fata unor oameni care asteapta ceva interesant de la tine. Pe care il ai in geanta si nu poti sa il impartasesti. Foarte motivant. Nu?

Asa ca am inceput sa ma gandesc la solutii concrete de rezolvare a problemei (sperante de la scoala nu mai am). Cu scuze pentru creativitatea exprimata printre dinti, va cer ajutorul:

1. studentii de la masterul de publicitate (OMFG, ca iar ma enervez: este vorba de un curs de masterat!!!!) sa dea bani la „fondul clasei”, din care sa achizitionam cel mai ieftin si penal videoproiector pe care sa il aduca cineva tot timpul cu el la scoala. Am zis ca dau exemplu si pun si eu 1 mil. Formula trebuie adoptata si de masteratul de comunicare si relatii publice si de studentii de la zi. acestia din urma sunt mai norocosi, sunt multi si nu are sa se simta greu la buzunar. dau si ei de 4 beri si vad reclame faine. promit ca le pun „d’alea cu sex”. si cu masini.

2. sa gasim un sponsor care sa ne ajute cu un astfel de aparat contra expunere (evenimente si pe acest blog, desi nu are mare audienta). poate construim un program de CSR pentru invatamantul romanesc.

3. sa ii cerem lui Becali sa ne dea si noua macar 800 de euro. ii dam in schimb idei de campanie (facem un seminar pe teme de publicitate electorala) si „posturi favorabile” pe acest blog. deja va jur ca el este salvarea Romaniei..pe partea economica..
4. sa „isi faca pomana” o agentie sau un client cu un aparat pe care l-a dat la casat ca e prea mare sau i s-a tocit lampa si nu mai da bine in intalniri

Pentru toate acestea, rog sa primiti scuzele mele (desi o vaga consolare). La acestea se adauga urarea traditionala de „drop dead bitch” plus superoferta „beep cu 50% mai multa prospetzime” celor in cauza. Stiu ca acest mesaj va ajunge rapid in atentia factorilor de raspundere si ca din nou voi fi chemat la o sedinta de autocritica (poate cu aceasta ocazie odata cu castanele primesc si echipamentul). Si mi se va cere din nou sa scot acest post pentru ca „dauneaza imaginii”. Gratie, multumita, datorita colegilor care ma iubesc, ma respecta si ma ajuta in momente dificile (semnaland ereziile comunicationale de pe acest blog). De data asta nu am sa il retrag. Si in armata daca as fi, as avea dreptul moral sa ma revolt cand sunt trimis sa lupt cu mainile goale impotriva mitralierelor. Pentru ca generalul este plecat la training in strainatate, iar coloneii de la intendenta n-au marmite. Daca tot este mor agitand frustrat din pumni si „proliferand injurii” catre navala de 7.69, macar sa imi indrept „The Finger” catre ceruri.