Plajele copilariei

Despre copilaria mea as avea stive de povesti. Ma numar printre acei putini norocosi care au avut o copilarie fericita, petrecuta trei sferturi in jungla de betoane, cu cheia legata cu sfoara de gat, si un sfert in acel loc si timp pe care il numesc cu drag „la tara”. Cel mai pretios si mai drag sfert dintre toate: vacanta de vara. Care „pe vremea mea” era de trei luni. Fara televizor, Internet, Playstation, Pixar, DreamWorks, Disney sau Heroes. Doar natura, adulti care ne bagau in seama doar daca faceam tampenii mult prea mari, si alti plozi. Ma uit in urma si ma intreb cum naiba am reusit sa trec peste perioada aceea fara sa ma plictisesc ingrozitor🙂 Lasa, ca recuperez acum.

Tema este atat de frumoasa, incat m-am pierdut iar in buridanisme. Din atatea si atatea amintiri si povesti importante petru mine, care sa fie criteriul dupa care sa o aleg pe cea care merita spusa aici? Asa ca m-am hotarat sa o impartasesc pe prima de care imi aduc aminte. Aveam 3,5 ani si eram in vacanta cu parintii la Neptun. O zi ca oricare alta, soare, castele de nisip, galetuse cu nisip si apa taraite pe deasupra cearceafurilor, urmarit cu atentie (dar fara sa se vada aceast lucru) putinele momente in care mama se aseza si isi lua o fractiune de secunda ochii de pe mine ca sa ma bag repede in apa si sa apuc doua valuri pana cand se ridica si ajungea mine, incercat sa inteleg de ce unii oameni purtau niste carpe pe ei in una sau doua parti ale corpului si eu nu samd. Nu mai stiu de unde a pornit cursa estivala, dar la un moment a inceput. Ca in comediile mute din anii 20 cand un zambet adresat gresit declanseaza o sarabanda care se incheie cu o bataie generalizata cu tarte cu frisca. Am aflat ulterior ca la un moment dat am enervat-o atat de tare pe biata mea mama cu ceva incat, de data aceea mi-a descris dinainte in cuvinte tandre ce am sa patesc indata ce va pune mana pe mine. Logica mea functiona bine inca de la acea varsta, dar intr-un mod mai degraba simplu: (1) mananc bataie daca pune mana pe mine + (2) eu nu vreau sa mananc bataie, rezulta (3) nu trebuie sa ma prinda. Gandit si facut. Am inceput prin a da ture in jurul cearceafurilor din apropiere. Avantaj net eu, pentru ca plaja era aglomerata si puteam sa o iau de-a dreptul daca simteam ca amenintarea se apropie prea tare. Adultii au tendinta de a privi cu simpatie un plod despuiat si agitat care explica in gura mare de ce nu merita sa fie pedepsit in timp ce este fugarit de un alt adult, care explica la randul lui de ce are dreptul sa faca acel lucru. Si de a se dista cand eforturile acestuia din urma esueaza cu succes. La un moment dat cam toata zona participa cu interes la eveniment. Incurajat de sustinerea publicului, absenta tatalui (probabil dupa bere) si cresterea intensitatii promisiunilor de recompensa daca „nu incetez imediat”, m-am decis sa duc jocul la un alt nivel. Si am pornit in zig zag catre o alta zona. Am aflat ulterior ca era vorba de Olimp si ca am avut noroc ca nu am luat-o spre Constanta. Din acel moment mama devenise mult mai motivata sa ma opreasca, de vreme ce riscul de a ma pierde crestea exponential cu distanta fata de locul de tabara. Doar ca isi exprima aceasta motivatie ca un adult: alerga mai repede, vorbea mai mult si mai tare si crestea numarul si intensitatea „recompenselor” pentru comportamentul meu ascultator. Wrong approach. Cursa continua. Catre Mangalia. Cu pauze frecvente datorate intalnirilor sociale cu diversi cunoscuti, la care eu asistam de la o distanta sigura in timp ce imi trageam sufletul (la cel putin un cearceaf si trei oameni departare). „A, doamna Petre. Ce mai faceti?” „Ce sa fac, bine. La mare, cu copilul”; „Da, ce copil simpatic aveti. Si pare foarte activ..” Moment in care se incerca strategia sociala: „Dan, nu vii sa spui buna ziua d-lui X? Ia spune tu cati ani ai”; „Nu, ca ai zis ca mananc bataie cand ma prinzi”; „Ei, glumeste si el, nu a inteles prea bine ce i-am spus..”

Si o luam din nou din loc, mai intai la ralanti, pane ce cunoscutii ne pierdeau din ochi, apoi din ce in ce mai accelerat, pe masura ce trecea timpul si crestea frustrarea. Eu eram din ce in ce mai mandru de eficienta strategiei, mai ales ca ea m-a tinut departe de recompensa aproape jumatate de zi. Analiza mea strategica a scapat insa din vedere teritoriul, lucru perfect justificat de totala mea lipsa de cunostinte geografice la acea varsta. Asa ca la un moment dat m-am confruntat cu o problema insurmontabila: s-a terminat plaja. Acu’i acu’, am apucat sa imi mai zic, incercand disperat sa gasesc o solutie de criza..

Probabil va intrebati cum de imi mai amintesc acest episod al fragedei pruncii? Pentru s-a folosit asupra mea aceiasi mnemotehnica pe care au aplicat-o razesii propriilor copii atunci cand au fost improprietariti de Stefan. Cel Mare.

7 gânduri despre “Plajele copilariei

  1. Deci bataia e o tehnica de memorare rupta din Rai🙂 Foarte frumoasa povestea. Pilda ar fi: alearga cat ti-e plaja daca vrei bataie, sau cat ti-e cearceaful daca nu🙂

  2. Cand unii copii vroiau sa se faca macarale cand vor fi mari, altii construiau si aplicau strategii🙂

    Nostalgiile de acest gen sunt numai bune in apropierea Craciunului, perioada in care sunt foarte mandra de copilaria mea, de aproape 6 ani, numai si numai la tara. Nu stiu cum e sa port cheia la gat… Pe mine ma puneau sa o las la vecini😀

  3. foarte faina povestirea! da’ se „vede” dupa ochi, la tine, ca ti-ai cam luat-o cand erai mic. ma rog, nici acum nu pot sa zic ca esti mai putin nastrusnic🙂

  4. Pingback: CherryTales - Children’s FairyTales » Plajele copilariei

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s