Cu bocancii prin culturi

Am constatat cu ocazia acestei veri ca mintea-mi functioneaza ca un gaz: ocupa cat spatiu are la dispozitie. Si ca cel mai eficient functionez atunci cand sunt aglomerat cu sarcini. Cu cat mai mai multe, cu atat imi gestionez mai bine timpul si resursele. Cu cat mai mai putine, cu atat mai mult imi umplu timpul cu prostii si nu mai am chef de lucruri serioase. Cred ca vara asta am simtit pentru prima oara cu adevarat tentatia romaneasca a abandonului inert coborand lent si dizolvant asupra vointei de a mai scrie la acest blog. Diluarea lipsita de durere emanata din interior este mai periculoasa decat coroziunea agresiva dinspre exterior. Macar la aceasta amenintare mecanismele ancestrale de supravietuire ale speciei intra in functiune fara stiinta creierelor mai recente si te fac sa misti alene din coada reptiliana si sa cauti in scarba o alta stanca insorita. M-a salvat din nou (sper, cred, nimeni nu poate dovedi nimic, stai sa verific – parafraza la nemuritoarele cuvinte ale lui Bart Simpson: „I didn’t do it!”, „Nobody saw me!, „You can’t prove anything!”, „Peace, man!”) supraeul (rusinea si obligatia morala) si umorul autocanibalic (ma intreb cu groaza ce am sa fac atunci cand mi se va atrofia glanda umorului si/sau nu are sa ma mai intereseze rusinea sociala).  Asa ca revin in spatiul pixelat cu povestiri mai vesele sau mai plictisitoare, in ordine aleatoare🙂 Am de gand sa scriu chiar si un articol enerva(n)t!

Prima este despre cum viata bate cartea. Poti sa citesti cat vrei, daca nu te duc picioarele, tot degeaba. Dupa ani lungi de cautare printre prietenii si apropiatii mei garati firesc in conforturile varstei si pozitiei sociale, am reusit in sfarsit in vara asta sa gasesc o echipa cu care sa merg pe/la munte. Si sa imi conving prietena din dotare ca o astfel de aventura lipsita de confort, dar plina de efort, ne va aduce satisfactii interioare majore. Nimic nu se compara cu satisfactia mandra cu care privesti din varf poalele muntelui pe care tocmai l-ai urcat si compatimesti superior loganistii care se uita de din vale de gratare catre tine. Sau cu oboseala dulce cu care pui capul jos la cabana dupa o zi de urcat, cu viteza cu care isi face efectul o bere la sfarsitul aceleiasi zile samd. In fine, ati inteles structura argumentativa. De bucurie ca mi-a iesit atat de usor, ne-am aruncat direct spre Piatra Craiului. Zona facuta in anii de studentie. Cand corpul functiona la alti parametri iar mintea cu alte unitati de masura. Asa ca estimarile mele privind dificultatea traseelor au pornit de la acestea. Cu consecinte importante asupra analizei strategice si proiectiei logistice. Am insa scuza ca la excursiile de antrenament toti membrii echipei s-au comportat in limitele acceptate de producator, iar desk research-ul facut in noaptea dinainte de plecare pe net nu a surprins semnale de alarma vis a vis de trasee. A, era sa uit. O mai am si pe aceea ca memoria este una din functiile superioare care se degradeaza cel mai repede daca nu este antrenata. Iar eu nu numai ca nu vreau sa tin minte tot ce fac sau mi se intampla, ci chiar vreau sa nu imi mai aduc aminte de nimic🙂

Asa ca marele „Se” a planificat la un moment dat o excursie de o zi pe traseul Plaiul Foii – Varful la Om si retur. Via Refugiul Spirlea, La Zaplaz si La Lanturi. Drum de 6-6 1/2 ore dus, popas 30 min, 6-6 1/2 ore intors. Plecare la 7:30, intoarcere la max. la 20:00. Usor, lejer, cu mancare tip picnic si aparatul foto in banduliera. Ca intotdeauna insa, planificarea de pe harta nu are nicio legatura cu cea de pe teren. Cei mai seniori doi membri ai echipei isi dau seama repede de asta si se retrag elegant dupa refugiul Spirlea din motive medicale (ceva tahicardie, parca..). Cu tot cu harta. Lucru pe care cei ramasi in cursa il vom descoperi insa mult mai tarziu, cand am avut nevoie de ea. Dar sa nu anticipam. Primul lant din serie a trezit reactii mixte. De entuziasm din partea celor doi reprezentanti ai genului masculin (unul din inconstienta varstei – doar 18 ani, iar altul din inconstienta structurala) si rezerva vehementa din cea a singurei reprezentante a genului frumos, elegant si marcomizat. Rezerve depasite printr-o argumentare pe aceleasi aliniamente mentionate anterior: „aici e cel mai greu, dupa aceea este floare la ureche”, „nu ne putem opri inainte sa incepem, ca ne facem de ras”, „sa vezi ce poze frumoase iti fac cand ajungem sus” samd. Pana la urma am reusit sa mergem mai departe, desi suspectez ca cel mai convingator argument din serie a fost banalul  „tu chiar vrei sa ramai singura prin pustietatile astea?!?”

Restul vi-l puteti imagina si singuri. Multe alte lanturi si portiuni dificile pentru cineva fara experienta de specialitate. Pe la al patru-lea lant (cabluri de fapt..) lucrurile au devenit serioase si a trebuit sa recurg la argumente rationale de tipul „pe aici e mai periculos sa cobori decat sa urci, asa ca mai bine urcam” ,”deviza Legiunii Straine este Mergi sau Crapa” etc. La ultimul lant simplul „nu va uitati in jos!” a devenit suficient. In fine, dupa un timp mult mai lung decat cel estimat acasa si apelul la cele mai puternice tehnici de comunicare de criza (psihologica, de cuplu, de team management, biologica etc.) aflate in tolba din dotare, am reusit sa ajungem sus. Mandrie, onoare, fericire, relaxare, bocanci rupti (dupa ce m-au slujit cu credinta si devotament multi ani si km. s-au hotarat sa moara la datorie – in picioare si in timpul misiunii. cred ca din cauza ciorapilor.. in semn de respect i-am adus acasa pentru o inmormantare cu onoruri si recuperarea sireturilor – nici astea nu se mai fac ca pe vremuri..), concluzia ca nu vom cobori vreodata in cursul acestei vieti pe acelasi traseu. Si o surpriza. Harta era mai jos. Muuuult mai jos. Asa ca am apelat niste oameni de munte adevarati ce se intamplau prin zona (cu o medii de kilometri si ore de zbor infinit mai ridicate decat cele ale grupului nostru) pentru informatii despre rute alternative si ETA-uri. Si asa ca ma trezesc la ora 16:00 team leader alaturi de o tanara femeie si un adolescent de 18 ani cerand cu un ton optimist sa pornim in mars fortat pe drumul de creasta de la Varful Om catre Varful Ascutit. Cu intentia finala de a cobori in stare functionala, sau macar in aceleasi bucati cu care am plecat, la cabana Curmatura. Tinerii s-au comportat exemplar, mai ales cand s-au prins la un moment dat ca gluma devine serioasa. Cred ca acesta a fost cel in care am sunat la Salvamont sa anuntam ca este posibil sa apara complicatii si ca nu avem saci de dormit si nici lanterne. Sau poate la prima trecere de pe un versant pe altul pe deasupra unei prapastii primitoare. Nu mi-au spus. Mars fortat, adica numai cu una, doua ore mai lent decat ETA-ul anuntat pe indicatoare. Ca sa nu o mai lungesc, am intrat pe poarta cu WC-ul cabanei Curmatura la 21:45 odata cu intunericul. Nicicand parfumul ascutit al civilizatiei nu a fost mai usor de tras in piept🙂

Ca sa inchei cu talc: nici pentru o excursie de 30 de min. prin padure nu mai plec fara frontala, harta, sac de dormit, incarcator la telefon si conexiune la net😉

cu bocancii pe cultura de la ultimul targ de carte sau „cand aud de cultura imi vine sa imi scot bocancii”

culturavura

ziua

creasta

la apus

apus

odihna activa

la odihna

zare

zare

patru porti

porti

in Light we trust

ploaie de vara

o rascruce

la rascruce

dovada

dovada

la firul ierbii

la firul ierbii

Minimuntieni

minimuntieni

optimism

o coasta

9 gânduri despre “Cu bocancii prin culturi

  1. Dan, tare am mai ras citind despre aceasta experienta dar mai ales despre bocancii cazuti la datorie. Iar cand am vazut si poza…😀 De apreciat faptul ca nu i-ai lasat pe front. Daca stau sa ma gandesc mai bine nu ai fi putut continua in sosete. Dar s-au mai vazut cazuri: intr-o ascensiune spre Caraiman o prietena a fost nevoita sa parcurga cam 30% din drum in sosete. Era prea periculos sa continue cu bocancii rupti.

  2. Doamne, ce am mai ras!!! Btw, nu am gasit anul trecut nici picior de roman dornic sa faca turul Marocului cu mijloacele locale, departe de all inclusive, asa ca am ajuns la marele desert spre Mauritania cu un trib de francezi si doua americance ratacite. Cred (de fapt sunt sigura) ca situatia se va repeta in 2010 in Nepal. Iar pentru Piatra Craiului… ce sa mai zic? Amicii mei au decis in mod matur sa ne oprim la crasma aia din vale, spre Zarnesti, pe motiv ca acolo s-a filmat reclama la nu stiu ce bere, Ciucas, parca. Si uite asa advertisingul naste locatii culte de vizitat!😀

  3. carmen,
    multumesc pentru invitatie. din pacate nu pot veni atunci. plecam in traditionalul team building misogin al firmei. cu corturile si tot pe munte. nu pot rata una din experientele despre care vorbim 3 luni dupa. probabil fara poze, am interdictie de la Turkish sa documentez vizual evenimentul. avem niste resturi de reputatie de aparat🙂
    dar daca se mai ivesc la orizont perspective, da-mi si mie un semn. multam fain.

  4. florina,
    ha, ha! am ajuns la civilizatie chiar pe la piciorul acelei crasme. le-am spus celorlalti istoria dar nu i-am convins sa bem o bere de la munte. aveau chef de o baie fierbinte. oraseni, deh😉

  5. Pingback: danpetre.wordpress.com – Return to the com(m)unity | FocusBlog

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s