pentru ca n-am mai spus nimic de mult

gata. am trecut cu fruntea neteda pe dinauntru si pe dinafara si peste depresia din primavara asta. parca mai lunga si mai fara patimi, dar si mai calda si prietenoasa. deh, acum ne stim de ceva vreme. aproape ca nici nu mai simt cand vine si cand pleaca. m-am gandit candva ca indicatorul cel mai potrivit pentru a te lamuri daca mai esti sau nu intoxicat cu astenic si dantela veche (de primavara sau de ziua a saptea), este iesintratul la iarba verde. daca te simti mai bine dupa, inseamna ca inca mai esti cu ea in suflet. daca te simti la fel de nashpa dupa ca si inainte de, inseamna ca ai depasit momentul. ridica-te si bucura-te, Lazare 🙂 pe mine m-a scos din stare altceva. un film. Last Year in Marienbad. prima oara l-am vazut cand eram mic, mic. si nu am inteles nimic. acum sunt mare, mic. si tot n-am inteles nimic. dar de data asta a fost n-am intelesul bun. de dincolo de minte. de cand l-am vazut am citit toate cronicile de amatori si de profesionisti pe care mi-am putut pune ochii. asa m-am hotarat sa tac. oricum mi s-a parut dintotdeauna trist si fara rost sa storci visele din lumea lor umeda de intelesuri, in asta uscata de cuvinte. pentru ca visele sunt niste pesti. care nu gandesc. pentru ca deja stiu totul. caci filmul asta este ca un vis. ca unul in care esti constient ca il visezi si totusi reusesti cumva sa te pastrezi mai multa vreme pe creasta valului dintre fluturare si Zuang Zi. mi-a mai adus aminte de autohipnoza si regresie. si de foarte de demult, desi nu a trecut de atunci decat un an. un film atat de oniric si hipnotic incat poti sa il folosesti sa intri in transa fara sa te imbeti cu multe carje. e lung, e greu, e circular, e incalcit. e o discutie ishin denshin cu Alma.

dar acum sunt pregatit sa ies din nou in lume. si pentru ca nu am mai scris de mult, inainte de relua sirul incoerent dar sincopat de aberatii, simt nevoia unui mini-manifest. un fel de te zero, acum cu o formula imbunatatita cu responsabilitate (just kidding..) si aducere aminte. ador te zerourile. cred ca sunt dependent de ele, cu sau fara te in fata. ador energia difuza si plina de potential a haosului primordial. ador sa le invelesc in ziare vechi la suflet si sa la tin prin poduri pana incep sa se mai coaca. iar cand le simt cum ca se pregatesc sa plece spre trecuturi, sa mai sa le mai strang o data in brate ca sa ma resemnez ca nu ne vom mai intalni decat candva prin multiversuri. eu scriu asa cum sunt. cu perioade de prezenta si perioade de absenta. atunci cand simt ca am ceva de impartasit cu norul sau cu unii din nefericitii mei colegii de specie. altfel prefer sa tac. oricum, la cat de iute creste vorbosfera, un strop de liniste este romantic de lipsit de sens. so, let the hunger games begin. I’ve got cookies 😉

Anunțuri

Un gând despre “pentru ca n-am mai spus nimic de mult

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s