pagina opt

ce este pagina 8, „care vorbim de ea”? „decat” personajul principal dintr-un dosar ultrasensibil al relatiilor anglo americane moderne. la randul lui dintr-un film. „bloody british” acest film. spionaj elegant, old school. ca in vremurile bune, cand se potcoveau spionii cu potcoave de opt ocale si erau trimisi direct la Moscova. pe vremea cand oamenii care jucau Jocul inca mai credeau in cautarea unei „Informatii” cu I mare, nu in zeci de informatii cu i mic legate intre ele doar de disperarea de a o gasi la timp pe cea buna in toptanul celorlalte. eroul principal este analistul pe strategie al MI5. adica un creier, nu un muschi sau o ureche. pasionat de jazz si arta moderna. vorbeste foarte putin si cu mult sens. viata de familie total fucked up. prins intr-o conspiratie a propriului guvern pentru acoperirea faptului ca acesta stia de mult despre inchisorile secrete ale CIA din Polonia si Romania. in care au fost torturati si cetateni britanici, pe langa multi altii. lucru care va fi negat de catre toti inca 10 ani de acum inainte (ma refer la realitate, nu la film. inclusiv la noi). primul ministru este Ralph Fiennes, smart si lipsit de scrupule. absolvent de Cambridge, ca si strategul nostru. de altfel intalnirea de taina dintre cei doi la finalul petrecerii de alumni este arhetipala pentru connaiseuri. filmat lent si atmosferic. in stilul anilor ’70. umbra lui Le Carre apasa alb si negru asupra tuturor. bucaciunea de serviciu este Rachel Weisz. in rest ce sa va mai spun. „decat” prostii si spoilere. mai bine va uitati. merita. ajuns la mine via Emilos (domo arigato gozaimashita si pe aceasta cale).

Reclame

jocurile foamei m-au lasat flamand

am citit toate cele trei carti din trilogia Jocurile Foamei (1. The Hunger Games; 2. Catching Fire; 3. Mockingjay). erau mocca, pe contul comun de kindle (courtesy of Turkish). si cum obisnuintele indelung exersate mor greu (ex. conferinte de presa, coctail-uri, petreceri etc.), consum tot ce este mocca. din respect 🙂 apoi am vazut si filmul. din pacate, oricat as incerca sa fiu prietenos, nu m-a convins aceasta franciza. stilul mi se pare prea feminin, iar  ideile si actiunea cam reincalzite. le-am mai vazut in cel putin trei filme de serie B. un viitor distopic. bineinteles, in America. democratia inlocuita de totalitarism ultratehnologizat in urma unui razboi atomic, exploatare a oamenilor muncii de catre niste birocrati imbuibati si mai ales degenerati. o tanara speranta care spulbera orice asteptare in niste jocuri romane cu gladiatori copii. bla, bla, bla.. si curba este descendenta. prima este mai buna decat cea de-a doua, care este mai buna decat ultima. iar finalul finalului este lame. filmul este bine facut, efecte speciale din belsug si decoruri spectaculoase. castingul insa nu m-a convins. in fine, nu mai dezvolt. ati prins ideea. franciza asta ori este pentru fete, ori pentru adolescenti metrosexuali. dar macar filmul este entertaining 🙂

quiet brilliance in bleak and white

am reinceput sa merg la sala. deja mi-am luat un cot in tampla si un genunchi in falca. and still counting 🙂 asa ca mi s-au reactivat reflexele culturale ale zonei. so, din nou in perioada japoneza. pentru astazi un film de crapa si spada superb: Three Outlaw Samurai (1964). tacut. linistit. delicat. modest. din perioada de glorie a filmelor cu samurai. actiunea este foarte simpla. si ca de obicei, mai mult un pretext pentru a contura o feliuta din viata Japoniei medievale. am fost intotdeauna impresionat de felul in care cultura japoneza a produs o organizare sociala atat de structurata (sau invers, societatea cultura). de felul in care oamenii de acolo interiorizeaza regulile sociale pana dincolo de instinctul de a supravietui. pentru mine filmul acesta a fost despre conflictul dintre datoria fata de societate si cea fata de valorile in care crezi. despre cum adesea oameni aflati pe cele mai jos niveluri ale societatii sunt mai onesti si mai profunzi decat cei care ii conduc. „niste tarani” rapesc fata unui baron local care ii conducea atat de prost incat mureau de foame. un grup de samurai fara stapan (ronini) sunt atrasi intamplator si fara sa vrea in situatie. si ii ajuta. tot fara sa vrea. dar daca soarta tot i-a pus in aceasta situatie, atunci datoria fata de principii ii sileste sa mearga pana la capat. stiu, asta va aduce aminte de Seven Samurai (1954) al lui Kurosawa. sau The Blind Swordsman: Zatoichi (2003) al lui Takeshi Kitano. dar acest film reuseste sa fie altceva. scenele de lupta cu sabia sunt generoase ca durata si realiste ca tehnica si competenta. iar finalul este cald si optimist ca primavara ce sta sa se pravale ca o baba peste noi, dupa o iarna la fel de lipsita de speranta ca si atmosfera filmulului.
si pentru ca tocmai vazusem cu o seara inainte Sword of Desperation (2010) in coloare si hirez-uri, am trait revelatia alb negrului. cat de mult poate absenta culorilor sa transmita ochilor si sufletelor obosite..trebuie doar sa fii putin mai putin atent. Sword of Desperation are doar doua scene de lupta. la final. altfel, o poveste despre onoare si sacrificiu. filmata superb. lent. generos. teatral. precum scena cu care si incepe. sa primavarati bine!

Eraserhead

am simtit nevoia acum ceva vreme sa ma dau cu suprarealistii. si dupa cateva mainstream-uri si alte cateva indie-uri am crezut ca incep sa inteleg depre ce este vorba in aceasta propozitie de valoare. well..asta pana cand am vazut Ereaserhead. by David Lynch. ce credeti ca mi-am spus eu plin de aroganta? „nu oi fi eu CTP-ul sau <Rechinul, rechinul!!> (IMN), dar dupa Twin Peaks, Blue Velvet si Mulholland Drive (scena celor doua superbitudini consolandu-se mi-a animat ceva clipe de „your special time alone”) ma descurc eu cumva si cu Eraserhead”. but.. God.. (just kidding cu asta..cu totii stim cine este The Big Bang Boss 😉 so, Eraser asta chiar este unul dintre cele mai dificile si mai ciudate filme pe care le-am vazut pana acum. dupa ce l-am terminat (sau invers) m-am dus tinta la IMDB si rottentomatoes (multumim mintea omului pt semnalare acum multa vreme). ca sa inteleg ce naiba tocmai am vazut. asa ca mai bine cititi acolo ce spun despre acest film oameni mult mai culti, mai competenti si mai aroganti decat mine. daca nu gasiti nimic acolo, lipiti noptea tarziu urechea de instalatia de incalzire. daca aveti noroc, veti auzi vocea Doamnei din Calorifer. cantand despre reteta fericirii.

in concluzie, experienta mea cu acest film este foarte apropiata de cea pe care mi-au dat-o acum multa vreme cuvintele lui Henri Michaux (alt ciudat, dar mai accesibil pentru mine pe „filiera zen”): „he who knows how to shave the razor, will know how to erase the eraser”.

orice spion stia prea multe

Tinker, Taylor, Soldier, Spy. film. dupa „Cartita” de John Le Carre. singurul autor de carti de spionaj pe care il respect cu adevarat. pentru ca prezinta pe bune cum stau de fapt lucrurile in spionaj. si mai ales contraspionaj. cat de intunecata, apasatoare si murdara este aceasta lume. nici vorba de glamour-ul James Blond sau Mission Impossible. no, Sir. no way. vieti traite sub presiunea constanta a privitului peste umarul in care astepti cutitul celui mai bun coleg. sau prieten. a plictiselii cenusii intrerupta doar din cand in cand de momente de panica extrema. a contactului direct cu cele mai intunecate laturi ale naturii umane. o lume in care momentele de normalitate sunt singurele binecuvantate. o lume a singuratatii si a suspiciunii. in care viata si moartea au preturi diferite de cele ale oamenilor obisnuiti. doar paranoia poate cumpara inca un an de viata cenusie, iar singura valuta forte este increderea. bonus de realitate: povestea unui spion rus care a defectat in UK. dar si una in care inca „Marele Joc” era jucat de gentlemani dependenti de adrenalina „mind games”-urilor. „once upon a time”-ul de dinainte ca americanii sa fi schimbat regulile romantico-bizantine cu unele unele infinit mai simple si mai triviale: banii („orice om are un pret, trebuie doar sa il gasesti”) si tehnologia „(nimeni nu poate sa iasa din retea”). pe vremea cand cei mai buni dintre cei mai buni sau cei mai rai erau englezii si rusii. lucru care cred ca este valabil si acum.

este un film pe care nu il intelegi foarte bine daca nu ai citit cartea. actiunea este pe alocuri fragmentata de salturi pe care nu le poti face daca nu ai  fost deja introdus in atmosfera. dar jocul..cu totul alta poveste. Gary Oldman este perfect in pielea legendarului Smiley. calm, sobru, frugal, resemnat, singuratic. expresiv intr-un fel atat de britanic, intr-o atmosfera atat de la fel britanica. si o stea in ascensiune: Sherlock. un film care merita vazut. din respect pentru clasici. „prietenii” stiu de ce.

zumba ckamera

sa incepem cu sfarsitul. in sfarsit..unul dintre cele mai sfarsituri de film pe care le-am vazut yo bro pana acum. o replica si o miscare de camera. atat. decat. dupa delirul psihedelic care este filmul acesta de la cadrul alpha si pana la zoom-ul de omega, finalul este ca un pumn in singurul ochi prin care iti coagulezi realitatea colapsata de minte cu doar cateva gauri albe mai devreme. koan, frate.. am vazut filmul acesta de multe ori. (poate de prea multe ori..) de data asta mi-am zis sa o fac si in HD. gandindu-ma ca poate abundenta de pixeli si detalii imi va da acces la vreo revelatie scapatata pana atunci. well, asa si a fost. dar ea a venit de unde nu ma asteptam absolut deloc, ca orice revelatie care se respecta. tufisul meu in flacari a fost de data asta o subtitrare din mkv-ul dexcarcat abuziv si ilegal de pe torentii de cunoastere (intre tmp astept bluray-ul de pe amazon). alta decat cea care urma actiunea, gratie competentei mele tehnice pierdute din comun. una cu comentariile regizorului, producatorului si actorului. facute la multi ani dupa aparitia filmului in culpa. nu, nu ati ghicit. nu este Sergiu Nicolaescu. alt Maestru. The.

in rest, ce sa va mai spun?!? un cocktail de peyotl cu LSD si seminte de zorele, amestecate de o ceata de samani in putza goala si livrate direct in nervul optic de’un descantec. povestea este simpla. de altfel singurul lucru simplu din tot filmul. cautarea de sine. cu finalizare (constienta, iluminare, stuff like that). toate celelalte cadre, din secunda unul pana in cea de pe urma, sunt nebunia mintii. mistica, alchimie, religii, referinte culturale, cai spirituale, yoga, buddhism, taoism, crestinism, tarot, arta, suprarealism, puteri paranormale, zen. carele de foc au de data asta intre haturi alchimia si astrologia. in rest, cerul a fost limita. alte chestii cool? a fost facut pe banii lui John Lennon. care era de altfel sa si joace rolul principal, daca nu se speria de scena in care trebuia sa isi arate fundul. pe care trebuia sa scoata ceva, dar asta e doar un mic detaliu. in timpul filmarilor din Mexic a reusit sa enerveze atat de tare Armata si Biserica, incat insasi ministrul apararii acestei minunate tari i-a spus ca daca nu pleaca chiar atunci din tara, nu numai ca nu il mai protejeaza de cei care il amenintau cu moartea, ci o va face chiar el cu propriile maini..actorii au consumat la greu droguri psihedelice pe toata durata turnarii filmului. nu au stiut cum se va incheia, dar cand s-au prins, si mai ales ca ala e funalul, au vrut sa ii traga o mama de bataie. este un film care a vrut sa Ilumineze intreaga planeta. poate de aceea a si platit orgoliul unui obiectiv utopic prin 30 ani de intuneric in underground. Satori este un animal cuantic sperios, care se decide daca exista-non exista doar atunci cand te uiti sau nu te uiti dupa el ca prostul, in loc sa iti mananci orezul si sa iti bei ceaiul, sau sa il pandesti cu bata pe ilustrul Buddha. mai nehotarat ca o corcitura de pisica Schrodinger cu una de Cheshire. si al naiba de razbunator..Deci, La buna vedere!

Ah..era sa uit..Filmul este Muntele Sacru. unii zic ca este „the weirdest film EVER”. Maestrul, actorul, regizorul, producatorul este Alejandro Jodorowsky. iar acum sa ne dam cu totii „Stop” la minte si sa le multumim cu totii in cor lui Jodorowsky, Ouspensky si Gurdjieff pentru frumoasele lor eneagrame colorate. si zburatoare?!?..shit, iar am calculat gresit..

caderea

de mult, tare de mult, ma intrebam de ce naiba operele unor artisti sunt arondate unor „perioade”. albastra de exemplu. abuz din partea sistemului mi-am zis prima oara. in continuare ii urasc pe critici. de orice fel ar fi ei. din asocierea cu intelesul cuvantului in engleza, mi-am spus mai incolo. apoi am parcat intrebarea pe un sector rar utilizat al hardului si mi-am vazut de viata. zilele acestea am avut o picorevelatie: oamenii aceia treceau si ei, ca oricare dintre noi, prin diverse perioade de viata. si pentru ca sunt artisti si rostul lor este de a se exprima, noi, muritorii obisnuiti, putem observa acest lucru in ceea ce ne lasa in urma. precum ca copacii care ne lasa sa le vedem varsta in cercuri (daca esti udemerist, si in cecuri).

pentru ca acum trec printr-o perioada foarte aglomerata si dificila, fara sa imi dau seama am trecut la filme suprarealiste. nevoia de evadare este atat de mare, incat am trecut la droguri vizuale grele. suprarealismul, ultima statie. heroina vizuala. direct in vena opticava. in 3 minte ti-ai luat zborul. heavy stuff.

astazi despre o cadere. The Fall. actiunea este simpla. anii 2o, SUA ale Americii. o pustoaica/copila si un adult intr-un spital. ea romanca. se rostesc cuvinte in romana. WOW!!! ea emigranta si saraca. capsunara. scuze, portocalara. no disrespect intended la adresa capsunarilor (mai ales ca ei vor vota in 2012. prin corespondenta. cu cine „trebuie”. fuck. de ce?!? de ce?!?). venita cu mami la cules de portocale in California. el cascador sau actor. nu mai tin minte, de la inceputul filmului si pana s-a sfarsit s-au mai intamplat lucruri si le mai amestec. nu conteaza. el accidentat rau in urma unei cascadorii. cam spre dauna totala. ea doar cu mana in gips. el vrea sa moara. ea vrea sa descopere lucruri. basically stuff despre sensul vietii. nothing fancy. ei nu vor sa il lase sa moara. the bastards, they killed Kenny! ma enerveaza rau cei care incearca sa impiedice pe ceilalti sa moara cand au chef, in numele unor principii morale sau religioase. vezi Whose Life is it Anyway. de aici incolo incepe nebunia mintii. amestec impur de Imaginatie si Realitate. imaginile sunt superbissime. costumele halucinante. si muzica are cateva locuri unde te cutremura. risipa de spatiu si culoare. actiunea din lumea cealalta incarcata de simboluri sau pur si simplu de o frumusete vizuala dusa catre autoerotism (pana la urma, cine sa stie mai bine decat tine ce iti place?!? da Zmock, stiu, asta este boala..). multa Aaaaasia, adevaratul suflet al lumii de beep in care inca mai traim (din nefericire, nu pentru multa vreme..). nu mai stiu care este mesajul filmului, dar cred ca oricum nu are nicio importanta. un trip superb. vi-l recomand din tot sufletul meu pe care il am in mine. hai liberare!