era sa imi aduc aminte..

am trecut (din nou) printr-o vale din albastru inchis. acolo orice incerci sa scrii spune prea multe despre tine. asa ca m-am oprit putin sa ii dau timp sa imi ramana in urma. si am scris in suflet catre prea prieteni. i think i knew the answer. and i liked it 😉

 

Reclame

usor, usor cu fericirea pe scari :)

dulcea clipa cand ma asez linistit pe spate in scaunul cu fitze lombare, imi trag castile pe cap si ma pregatesc sa scriu a venit. in sfarsit. dupa o noua lunga perioada in care am meditat daca mai continui sa scriu sau nu. pana la urma a invins conformismul. deci mai da:)

astazi am chef sa scriu despre opresiunea fericitilor asupra oamenilor normali. adica asupra noastra, bietii depresivi. sa va explic. eu simt de ceva vreme o presiune uriasa de conformism social. cam de cand am inceput sa am un blog si sa stau mai mult pe Facebook. in jurul blogului sunt mai mult oameni apropiati. care prieteni, care prietena, care colegi de pe la facultate, care studenti, care colegi din industrie, care  oameni de bine cu care am lucrat de-a lungul timpului, care chiar tu care citesti acum. unii dintre ei au asteptari de la mine. de regula sa fiu cumva. obligatoriu bine. dar si fericit, inteligent, creativ, profund, spiritual, sincer, amuzant. ca si in multe alte feluri. mi se intampla des sa fiu admonestat dupa ce scriu ceva. pentru ca am vorbit despre un subiect inainte sa o fac cu el/ea. pentru ca am aratat ca nu sunt suficient de fericit. pentru ca subiectul cu pricina este prea superficial. sau prea studiat. sau pentru, pentru, pentru..si uite asa, usor, usor, te trezesti dincolo de dealul social, prinzand viteza catre cea mai groaznica forma de cenzura: autocenzura. stiu, stiu, ce veti spune acum. este un calcul social. este alegerea ta. tu decizi cat si daca vei pierde ceva. iar daca cineva se supara si vrea sa plece, oricum nu merita sa ramana. ce poti sa spui la asta? ai dreptate, dar nu ai dreptate, my dear Dr. Watsolomon. imi aduc aminte cu nostalgie de momentul in care am ajuns la concluzia ca lumea nu ar fi un loc mai bun sau mai frumos daca oamenii ar putea sa isi citeasca unii altora gandurile. acel moment de intelepciune aplicata in care am inteles trait ca fara minciuna si disimulare nu ar exista nicio forma de socializare umana. nici chiar sectele sau kibutz-urile spirituale nu au reusit vreodata in istorie sa faca asta. nici chiar relatia de confesiune cu preotul, duhovnicul sau psihanalistul. fracking nothing. pana si discutia cu realitatea de dincolo de dincolo (Dumnezeu, Buddha, Allah, Vishnu, Setul de Constante al acestui Univers, Whatever etc.) este contaminata de poker facialitate.

Facebook-ul este o sursa continua de presiune fericitala pentru mine. de fiecare data cand deschid pagina imi sar prin ochi direct in creier (aflat de mult in declin cognitiv) doar happy shinig people. care posteaza numai fericiri: fotografii cu ei in zbor, nunti vacante cununii, prietenii, intelepciune si vorbe de duh, idei revolutionare, muzica cu mesaj, pisicutze, copii, poze si citate motivationale, hipstereli, evenimente, cauze sociale (ex. salvati balenele blonde din showbizul romanesc), pupici dulci etc. wait, wait..apuc sa strig o data. dar deja e prea tarziu. modelul de values and likestiles a apucat sa-mi inghete cateva milioane de neuroni intr-un “toata lumea fericeste”. foarte foarte rar mai dai peste cate o injuratura, o revolta, o enervare, o depreseala, o negativa de vreun fel.  am ajuns sa le dau bietilor suparati un like doar ca sa incurajez o specie pe cale de disparitie. nu stiu voi cum sunteti, dar eu daca am cateva minute de fericire intr-un an, atunci acela este un an bun. cateva zeci de ore de suparari si tristeti. iar de restul pana la 365×24 din belsug cenusiu, banal, plictisitor, comun, fad, anost, searbad, repetitiv, plictisitor, banal. SSDD. but wait, urmeaza sezonul sarbatorilor fericite. preventiv, declar Patrulei Fericirii inca de pe acum: deja sunt foarte fericit 😉

perfectiunea simtului melancoliei

dupa o profund nemeritata vacanta, including de la postari pe blog, ma intorc in fata tastaturii. de fapt nu am plecat deloc, doar ca am preferat sa o abuzez cu Diablo, Mass Effect 3 si Borderlands 2. la ultimele doua inca lucrez intens. shh..prietena mea nu trebuie sa stie ce fac eu noaptea 😉 mi-am propus de zeci de ori dupa ce m-am intors din vacanta sa bifez traditionala compunere scolareasca „ce ati facut in vacanta de vara?”. dar am abandonat dintr-un sentiment de disperare si naufragiu ionaic intr-un stomac social cu 19 milioane de imbucaturi inghitite pe nemestecate. care nu stie decat sa le acopere cu sucuri gastrice care topesc incet orice articulare. macar daca ar face asta pana la capat, ca sa-si poata continua in liniste tranzitul intortocheat prin maruntaiele bahometului catre finalul experimentat de orice om sanatos la primele ore ale diminetii. singura-mi speranta este sa vina mai repede sfarsitul lumii. pana nu ma sting firesc de melancolie. sau ma sinucid din depravare senzoriala. si ca daca totusi se milostiveste si de noi si vine, macar ca nu se va rataci ca toti ceilalti prin gradina carpatina cu rucsacul incarcat de spaga si mainile in decolteul vreunei caprioare. asa ca astept golit de sperante. intre timp ma joc, citesc si ma uit la filme. apropos, acest post este despre doua filme. Perfect Sense si Melancholia. este ca nu v-ati prins pana aici? teasing frate..construite dupa doua din cele mai probabile patru scenarii de sfarsit de lume: (1) prabusirea structurii sociale – haos, revolte, razboaie, foamete, molime samd.; (2) razboi atomic; (3) epidemie la scala globala si (4) ceva shit din spatiul cosmic – asteroidutz, alieni, gama ray burst, modificarea orbitei planetei, inversarea polilor magnetici, explozii solare samd. eu pariez pe prima. cred cu tarie in capacitatea speciei noastre de a ne incheia scurta istorie cu spectaculoase focuri de artificii. dar sa ne deprimam in continuare.

Perfect Sense este pe sasiul 4×4 al epidemiei. ceva mic si eluziv, cel mai probabil un virus, distruge unul cate unul simturile oamenilor. incepe cu cel al gustului. normal. la inceput, orice este de prost gust. si se incheie cu cel al vazului. normal. nu vrei sa vezi unde ai ajuns. intre ele o poveste de dragoste intre un Jaimie Olivier de restaurant de cartier si o epidemi oloaga buna rau. in meseria ei. Ewan McGregor si Eva Green (nu ratati, sunt multe cadre americane pe sanii care dau o replica corecta politic fundului trainspotterului). film independent. adica oameni si locatii putine si detenta doar din scenariu si joc actoricesc. fracking british. te face sa te gandesti serios la cea mai mare comoara pe care The Big Bang ne-a pus-o tuturor sub beep doar ca sa ne beep ca porumbeii pe statui: simturile. coctail sinestetic, dar livrat vizual. pentru unii romantic, pentru altii inspirational. catre sinucidere. sau macar abandon in fata inevitabilitatii prostiei umane. cu ce am ramas eu din tot acest film? „fat and flour” brother. fracking fat and flour. and sometimes love. dar asta doar daca esti al dracului de norocos.

Melancholia este in cu totul alta clasa astrofizica. deci paradigma patru. ceva mare si grabit din spatiul cosmic (o planeta frumoasa, frumoasa) vine catre noi din spatele soarelui, blind spot-ul strategic al planetei noastre. nu putem vedea in spatele soarelui pentru ca ne orbeste atat de mult, incat hitchhikerii galactici pot sa fi ajuns deja cu autostrada la o aruncatura de bat luminic si noi sa nu avem habar de asta. specie proasta si aroganta care nu-i asculta pe delfini..prima parte este despre depresie si lipsa de sens. in format difuz. cea de-a doua este tot despre depresie si lipsa de sens. dar in format explicit. prima este despre lipsa de onestitate, sens si profunzime a relatiilor dintre cei mai multi dintre oameni. cea de-a doua despre lipsa de sens a pregatirilor pentru sfarsitul lumii. singurul item care poate sa ajute cu adevarat in acest caz este cutia de somnifere. si despre solidaritate resemnata in fata farurilor trenului. cel mai mult mi-a placut starea difuza pe care am trait-o de la inceput pana la sfarsit. foarte greu de pus in cuvinte filmul asta. daca nu esti macar existentialist sau profund si cu adevarat depresiv, sunt sanse mari sa nu iti placa. apasator. deep shit.

concluzia? mai bine aici decat in Romania. sa disperati bine!

oameni care dau cu mine de pamant. brazilian style.

inaugurez astazi o noua rubrica a jurnalului meu. cu titlul acestui post. nu este despre politica. este despre pasiunea mea pentru sport. in acest caz particular este vorba de BJJ. adica ce sa faci cand esti la pamant cu toate. ma pregatesc de ceva vreme brazilian style pentru o dictatura russian style (ce va veni, mari, ce va veni..) cu echipa antrenata de multipremiatul Marius Varlan. localizata la Club Gossip pe Calea Floreasca 169A. oameni putini si de calitate, atmosfera fun si pregatire fizica pentru transplant de ficat. plus accent mare pe tehnica. Marius este un om cu mult bun simt. calitate tot mai rara in general si in particular in lumea caftelilor. no offence. I know, some taken..macar nu dati la ficat, va rog mult? multumesc 🙂 am ezitat mult inainte sa fac cunoscute lumii acest loc si aceasta echipa de teama unui aflux masiv de populatie. la urne. dar si de teama ca pot veni oameni cu care ma cunosc si astfel sa isi schimbe opinia (deja) proasta despre mine. dar acum este prea tarziu, duhul a iesit din lampa.

so, daca cineva are ceva de spus despre mine, activitatile sau ideile mele fixe si superficiale, il astept cu drag la club Gossip. sunt disponibil acolo si pentru coordonari de licente si contestari de note. avem masa rezervata. pe jos 🙂

la revedere, cetate draga..

am hotarat cu ocazia ultimelor evenimente politice ca participarea mea la viata civica a cetatii va tinde asimptotic catre zero. asa ca de acum inainte voi sta linistit pe marginea facebook-ului sau in poiana lui Blogan, imi voi rasuci mahoarce si voi barfi taranii politici care se vor duce placizi la camp la chemarea sefului de CAP. intre timp astept cu nerabdare sa vad cu ce mesaj de propaganda vor incerca sa ma convinga inginerii sociali ai celebrei celule de criza sa mai particip vreodata la votare. nu ca opinia a contat sau va conta candva. din pacate nu pot pleca din tara pentru ca m-am specializat tot mai mult intr-un domeniu tot mai restrans in ultima vreme: consumatorul roman. asa ca m-am resemnat ca sunt legat de glie si spun lumii repica finala din bancul cu piticul: „v-am sunat ca sa va spun sa nu (mai) contati pe mine”. din aceasta clipa nu voi mai simti pentru viata cetatii nicio alta emotie in afara umorului superficial. „Goodbye Cruel World/I’m leaving you today” 😦

so, surplusul de energie pe care il dedicam pana acum cetatii va fi realocat. catre activitati care presupun datul de pamant. cu altii, cu mine, cu cine voi apuca. vezi postul urmator 🙂

 

ce odihnitor este sa nu spui nimic

din cand in cand simt o nevoie adanca de a nu spune nimic. de a lua o mica vacanta mare de la vorbe. de a ma aseza pe malul raului pe care curg la vale catre ceva din ce in ce mai mare si mai lipsit de limpezime evenimentele din viata mea. si de a ma uita tacut la ele. la cele despre care poti sa scrii si la cele despre care nu. la cele care merita si la cele care nu. la cele care inseamna ceva si la cele care nu inseamna nimic. imi doresc sa opresc macar pentru cateva clipe paraul intrebarilor sociale. de o parte a lui este politia emotionala si jandarmeria stilistica. de ce trebuie sa aflu de pe blogul tau ce gandesti cu adevarat despre ceva? mda..ai scris foarte altfel de cum esti tu. lasa ca stiu eu cum esti tu de fapt. doar ne stim de atat vreme..de cealalta parte este animalutul social din fiecare dintre noi. oare cum va interpreta prietena mea ce zic acum? dar colegii din industrie sau business? dar prietenii mei? dar colegii de la scoala? dar studentii mei? dar cei care vor da vreodata un search despre mine? la un moment dat intrebatul asta iti devine o a doua natura si te trezesti pe nesimtite ca totul a devenit un joc de oglinzi chinezesti in care originalul se pierde printre zeci de reflexii din ce in ce mai palide. cand simti ca originalul si reflexiile nu se mai aliniaza nici macar la colturi, inseamna ca a venit momentul sa dai un reset.

am inteles candva (intr-un tarziu, e drept) ca suntem cu totii niste neutri canibali ce infuleca cu voluptate din trupurile de expresie ale celorlalti. care se lasa la randul lor devorati cu incantare pentru ca au reusit sa atraga in sfarsit atentia unor cuivauri. cu cat mai multi, cu atat mai savuros ospatul. dar nu. nu poti sa fii mereu acolo. atunci cand simti nevoia sa spui mai mult decat este intelept sa o faci, este momentul pentru un R&R. si pentru a preveni ofertele care iti vor binele, e mai bine sa il anunti din drumul de intoarcere. nu uitati adanca lege a lui Muphy: „de-a lungul vietii, multi va vor dori binele. nu vi-l lasati luat”.

exista un proverb japonez la care am meditat mult timp fara sa il inteleg cu adevarat pana curand. el zice (duios) asa: „orice om are trei inimi. prima este pentru toata lumea. a doua, este pentru cei mai buni prieteni. a treia, este numai pentru el”.

cu experimentul la psiholog

cu timpul, cu totii ajungem la psiholog. mie lucrul acesta mi s-a intamplat saptamana trecuta. cand am fost absent intr-o locatie dintr-o zona superba (pensiunea Runcu Stone). undeva in apropiere de Targoviste. pretextul? un experiment la granita dintre comunicare de brand, antropologie, psihologie si creativitate. la capatul lumii stiintei, in tara aspra a minunilor pop science-ului (ooof, murakamiii, murakamuuuul meeeu..si da, l-am citit pe Murakami. nu scriu despre cartile lui aici pentru ca nu merit sa fac asta). probabil ati auzit deja de acest experiment, de pe Facebook, site, sau alte canale subterane. daca nu, aveti info de aici. mai multi prieteni m-au intrebat de ce m-am implicat in acest proiect. le-am raspuns cum am putut mai simplu. dar tot nu m-au crezut. ehei.. curiozitatea asta nu e asa de simpla cum crede lumea.. mi-a placut atat de mult ideea acestui experiment, incat nu m-am putut abtine. e drept, si amenintarile lui Razvan Matasel ca daca nu ma bag ma bate au avut un mic aport. dar in ce a constat experimentul acesta „care vorbesc de el”? brandul Grolsch a decis sa vorbeasca despre experimentalism cu membrii si simpatizantii sai prin intermediul unui experiment antropologic. sunt la mine acasa pe acest blog si spun ce am voie sa spun. emoticon cu limba scoasa. nu am avut nume de brand-uri pana acum in acest loc, nu pentru ca as avea ceva impotriva acestui lucru, ci doar pentru ca inca nu m-a bagat niciunul in seama. probabil chestiune de nano audienta. so: se iau 14 indivizi creativi intr-un domeniu sau un altul (ca oameni nu le mai pot spune dupa aceste zile petrecute impreuna..) si se introduc intr-o casa inchisa pe dinafara cu o cheie. fara lumina naturala. fara telefoane mobile sau alte dispozitive digitale. fara ceasuri sau alte instrumente electromecanice de masurare a timpului. fara haine de acasa (au fost dotati cu uniforme albe la intrarea in cladire). cu lumina artificiala care nu se poate stinge. in toate camerele. cu multe exercitii care sa provoace implicare si raspunsuri creative, la ore aleatorii. cu mese in formate si la ore ciudate. cu camere de filmat peste tot, din care ies cabluri care se termina in ochii mari si obositi ai unor oameni care mimeaza normalitatea stiintifica (adica yo shi CBT-istul ex psihiatru trupe speciale de interventie mentala Mugur Ciumageanu). cu sobolani ce se tarasc indiferenti prin conducte freudiene. cu studiouri in care trebuie sa tai fumul cu macheta pentru a vedea ochii pasteelati ai moderatorilor si invitatilor la talk show-uri suprarealiste pentru care dan diaconescool ar plati cu sute de elodii. cu inima grupului pulsand pentru prima data pe ritmuri de jazz si banjo. cu pereti pe care hipioate paroase pe picioare inghit The Pestele care stie totul pentru ca ochiul lui este o shaworma cu de toate care inainte a fost Buddha. cu maini care nu lasa mai mult de un sfert de ceas din inclestare sticla si tigara. cu ritmuri tribale si intoarceri la pesteri ancestrale in jurul unui foc imaginar. cu trei ore dormite la fiecare alte 24 (pentru noi). cu mind games savuroase intre detinuti petrecareti si gardieni iresponsabili. cu 42 de pagini de observatii in timp real. cu sute de ore de filmare. cu rapiri de mesteri si actori. cu ceasuri facute din banane oxidate, barbi nebarbierite si peristaltisme. cu intrare pe intuneric si  iesire pe apus in ierburi si cerc alb. cu Timpul care isi ia suturi in fund (pentru o vreme) de la Creativitatea excitata de emisii necontrolate de cronoparticule.

dar peste, si prin toate acestea, a domnit incontestabil Jocul. toate celalalte au fost doar straturi mai superficiale ale aceleiasi realitati cu care ne place sa ne experimentam in curtea scolii. dar fara sa parasim de tot incinta.

concluzii? pentru mine a fost cea mai obositoare, intensa si consistenta experienta antropologica la care am participat vreodata. am cunoscut oameni speciali care m-au facut sa ma intreb ce caut eu in viata mea. a fost un Joc frumos.

ipotezele si concluziile savante sunt under construction. pana atunci, „decat” atat: Respect. don’t fool around with Time. intotdeauna termina ultimul.

daca ar fi sa condensez intreaga experienta intr-un singur gand, el ar fi acesta (vocea zidului):