oceanul de la incecapatul drumului

Image

imi place sa citesc sambata noapte. oamenii sunt mai plecati de langa sufletele lor decat de obicei. alungati de datoria de a se distra. iar lumea linistii este mai linistita decat de obicei.

Neil Gaiman, oceanul de la capatul aleii. il iubesc pe omul asta. fiecare dintre cartile lui mi-a spus cate-o multime de povesti. oceanul de la capatul aleii este o carte pentru noptile in care nu poti visa singur. pentru cand nu mai stii unde se termina adultul si incepe copilul. pentru copiii peste. care nu vorbesc, pentru ca deja stiu totul. are fraze lungi, puncte putine, cuvinte care nu isi iau locul usor unele langa altele.

daca ar fi sa va spun in cuvinte putine despre ce este aceasta carte, le-as folosi chiar pe ale ei:

„stiam unde se afla Oul, unde incepea Universul, catre sunetul vocilor necreate care cantau in vid, si stiam unde se afla Roza, cuta aceea bizara de spatiu peste spatiu, in dimensiuni care se indoaie ca hartia de origami si infloreste ca niste orhidee stranii, si care marcheaza ultima perioada buna inainte de sfarsitul tuturor lucrurilor si de urmatorul Big Bang, care avea sa fie, stiam acum, fara asemanare cu ceea ce fusese”.

am folosit coperta editiei originale. asimptotic mai apropiata de esenta ei decat cea a editiei noastre. sa visati frumos.

Anunțuri

aspra si calda este lana sufletului

dap. viata este mai bogata in subsoluri. mai fertila si mai adevarata. mai murdara si mai mirositoare decat la suprafata. dar cu mai putin bullshit la suflet. asta merge la culturile hidroponice si este al naiba de pretios ca sa il irosesti in vorbe.

cautarile mele plictisite pe amazonul cartilor (din timpul unei sedinte) m-au dus nu de mult catre un autor underground de SF:  Hugh Howey. am inceput oarecum neutru sa citesc seria Wool (cinci bucati si mai urmeaza, format digital kindle). m-am trezit dupa cateva zile cu ea terminata. in sevraj. mi-a placut enorm. eu zic ca merita si ca vom citi multe despre aceasta lume peste cativa ani. prin comparatie cu Hunger Games nu exista comparatie 🙂 mai spun doar ca Ridley Scott a cumparat deja drepturile de ecranizare. care are acum o emisiune profetica pe Descopery Science. despre parintii fondatori ai SF-ului.

Hugh Howey acesta s-a apucat de scris acum un an. iar acum este in top 5 indie SF pe amazon. fracking impressive. scrie si marketeaza ce scrie ca un dealer cu experienta. prima doza este foarte ieftina. stie ca este suficient sa incerci o singura data ca sa te intorci apoi cu tableta intinsa cersind inca una. si inca una. scrie superb. descrieri lungi dar care cumva, nu stiu cum naiba, te tin in brate fara sa te plictiseasca sau sa dea cu tine de pamant. intri in universul seriei repede si printr-o gaura foarte, foarte mica. si te trezesti la final ingropat in poveste la sute de etaje sub un event horizon-ul care se intinde brusc, salivand dupa o continuare. m-a prins atat de mult, incat ajunsesem sa citesc in trafic. I know, I know..scrie cu suflet, foarte cald. foarte noir. si foarte depresiv (binecuvantarea si blestemul celor alesi).  omul duce conceptul de underground la un alt nivel in minus (veti intelege cand ajungeti acolo). contextul este post apocaliptic/post nuclear iar actiunea se petrece intr-un bunker. are la un moment dat o metafora superba: oameni ca seminte puse la pastrat in siloz pentru a incolti in vremuri mai bune. mult focus pe relatiile interumane in spatii mici si inchise. actiunea se construieste incet, incet, dar o ia razna fara sa te prinzi. m-am simtit adesea ca o broasca bagata la fiert (cu tableta in mana) in apa rece, care moare fara sa ii treca prin cap ca poate oricand sari din oala. nu pot sa scriu mai mult despre actiune fara sa stric bucuria celor care vor citi aceasta serie. asa ca ma opresc aici. greu dar frumos este lungul drum de la indian la mainstrimar. frumos model de business. long live the Resistance!

speaking of, seria aceasta mi-a adus aminte de Paolo Bacigalupi. alt sufletist noir al genului post apocaliptic. imaginea unei planete post razboi biologic, in care nu mai exista combustibili fosili si nici suficienta diversitate genetica pentru mancare, energia este masurata in raportul jouli-calorii, cele mai puternice corporatii sunt cele agricole, America este fucked up iar Thailanda rulez mi s-a parut geniala. mi-au placut foarte mult The Windup Girl (thay food is the best in wwworld. ca si muay thay), Ship Breaker si Pump Six and Other Stories (cred ca de aici s-a inspirat Idiocracy). care Windup Girl mi-a adus aminte de Hugo, care este un film superb, care m-a facut sa plang ca un copil. care mi-a adus aminte de Cinema Paradiso. care mi-a adus aminte ca unii oameni spun ca pun atatea link-uri ca sa ma dau mare. care mi-a a dus aminte ca intelepciunea este mai presus de orice capacitatea de a nu rata oportunitatile in care pot sa tac.

so, lecturi usoare, in asteptarea Apocalipsei 2012. sa supravietuiti bine! don’t forget to write!

cu media’nainte

ultimul raport media fact book arata ca lupta cea mare pentru bugete se da intre Bunicuta TV (care nu se da dusa din fereastra comunicarii) si Lupul Tanar Internetul (care ademeneste Scufitele Rosii la socializare digitala). o analiza mai elaborata aici. iar daca aveti rabdare cu cititul, intreg raportul aici. multumim pentru efort Initiative. pentru profani ca mine, este de foarte mare folos. era sa uit. piata a scazut, dar asta cred ca ne-am prins cu totii din viata reala 😦

cu experimentul la psiholog

cu timpul, cu totii ajungem la psiholog. mie lucrul acesta mi s-a intamplat saptamana trecuta. cand am fost absent intr-o locatie dintr-o zona superba (pensiunea Runcu Stone). undeva in apropiere de Targoviste. pretextul? un experiment la granita dintre comunicare de brand, antropologie, psihologie si creativitate. la capatul lumii stiintei, in tara aspra a minunilor pop science-ului (ooof, murakamiii, murakamuuuul meeeu..si da, l-am citit pe Murakami. nu scriu despre cartile lui aici pentru ca nu merit sa fac asta). probabil ati auzit deja de acest experiment, de pe Facebook, site, sau alte canale subterane. daca nu, aveti info de aici. mai multi prieteni m-au intrebat de ce m-am implicat in acest proiect. le-am raspuns cum am putut mai simplu. dar tot nu m-au crezut. ehei.. curiozitatea asta nu e asa de simpla cum crede lumea.. mi-a placut atat de mult ideea acestui experiment, incat nu m-am putut abtine. e drept, si amenintarile lui Razvan Matasel ca daca nu ma bag ma bate au avut un mic aport. dar in ce a constat experimentul acesta „care vorbesc de el”? brandul Grolsch a decis sa vorbeasca despre experimentalism cu membrii si simpatizantii sai prin intermediul unui experiment antropologic. sunt la mine acasa pe acest blog si spun ce am voie sa spun. emoticon cu limba scoasa. nu am avut nume de brand-uri pana acum in acest loc, nu pentru ca as avea ceva impotriva acestui lucru, ci doar pentru ca inca nu m-a bagat niciunul in seama. probabil chestiune de nano audienta. so: se iau 14 indivizi creativi intr-un domeniu sau un altul (ca oameni nu le mai pot spune dupa aceste zile petrecute impreuna..) si se introduc intr-o casa inchisa pe dinafara cu o cheie. fara lumina naturala. fara telefoane mobile sau alte dispozitive digitale. fara ceasuri sau alte instrumente electromecanice de masurare a timpului. fara haine de acasa (au fost dotati cu uniforme albe la intrarea in cladire). cu lumina artificiala care nu se poate stinge. in toate camerele. cu multe exercitii care sa provoace implicare si raspunsuri creative, la ore aleatorii. cu mese in formate si la ore ciudate. cu camere de filmat peste tot, din care ies cabluri care se termina in ochii mari si obositi ai unor oameni care mimeaza normalitatea stiintifica (adica yo shi CBT-istul ex psihiatru trupe speciale de interventie mentala Mugur Ciumageanu). cu sobolani ce se tarasc indiferenti prin conducte freudiene. cu studiouri in care trebuie sa tai fumul cu macheta pentru a vedea ochii pasteelati ai moderatorilor si invitatilor la talk show-uri suprarealiste pentru care dan diaconescool ar plati cu sute de elodii. cu inima grupului pulsand pentru prima data pe ritmuri de jazz si banjo. cu pereti pe care hipioate paroase pe picioare inghit The Pestele care stie totul pentru ca ochiul lui este o shaworma cu de toate care inainte a fost Buddha. cu maini care nu lasa mai mult de un sfert de ceas din inclestare sticla si tigara. cu ritmuri tribale si intoarceri la pesteri ancestrale in jurul unui foc imaginar. cu trei ore dormite la fiecare alte 24 (pentru noi). cu mind games savuroase intre detinuti petrecareti si gardieni iresponsabili. cu 42 de pagini de observatii in timp real. cu sute de ore de filmare. cu rapiri de mesteri si actori. cu ceasuri facute din banane oxidate, barbi nebarbierite si peristaltisme. cu intrare pe intuneric si  iesire pe apus in ierburi si cerc alb. cu Timpul care isi ia suturi in fund (pentru o vreme) de la Creativitatea excitata de emisii necontrolate de cronoparticule.

dar peste, si prin toate acestea, a domnit incontestabil Jocul. toate celalalte au fost doar straturi mai superficiale ale aceleiasi realitati cu care ne place sa ne experimentam in curtea scolii. dar fara sa parasim de tot incinta.

concluzii? pentru mine a fost cea mai obositoare, intensa si consistenta experienta antropologica la care am participat vreodata. am cunoscut oameni speciali care m-au facut sa ma intreb ce caut eu in viata mea. a fost un Joc frumos.

ipotezele si concluziile savante sunt under construction. pana atunci, „decat” atat: Respect. don’t fool around with Time. intotdeauna termina ultimul.

daca ar fi sa condensez intreaga experienta intr-un singur gand, el ar fi acesta (vocea zidului):

pagina opt

ce este pagina 8, „care vorbim de ea”? „decat” personajul principal dintr-un dosar ultrasensibil al relatiilor anglo americane moderne. la randul lui dintr-un film. „bloody british” acest film. spionaj elegant, old school. ca in vremurile bune, cand se potcoveau spionii cu potcoave de opt ocale si erau trimisi direct la Moscova. pe vremea cand oamenii care jucau Jocul inca mai credeau in cautarea unei „Informatii” cu I mare, nu in zeci de informatii cu i mic legate intre ele doar de disperarea de a o gasi la timp pe cea buna in toptanul celorlalte. eroul principal este analistul pe strategie al MI5. adica un creier, nu un muschi sau o ureche. pasionat de jazz si arta moderna. vorbeste foarte putin si cu mult sens. viata de familie total fucked up. prins intr-o conspiratie a propriului guvern pentru acoperirea faptului ca acesta stia de mult despre inchisorile secrete ale CIA din Polonia si Romania. in care au fost torturati si cetateni britanici, pe langa multi altii. lucru care va fi negat de catre toti inca 10 ani de acum inainte (ma refer la realitate, nu la film. inclusiv la noi). primul ministru este Ralph Fiennes, smart si lipsit de scrupule. absolvent de Cambridge, ca si strategul nostru. de altfel intalnirea de taina dintre cei doi la finalul petrecerii de alumni este arhetipala pentru connaiseuri. filmat lent si atmosferic. in stilul anilor ’70. umbra lui Le Carre apasa alb si negru asupra tuturor. bucaciunea de serviciu este Rachel Weisz. in rest ce sa va mai spun. „decat” prostii si spoilere. mai bine va uitati. merita. ajuns la mine via Emilos (domo arigato gozaimashita si pe aceasta cale).

niste tarani.. cu virusi, arme si inventii

Virusi, arme si otel” este o carte. despre arme, virusi si inventii. pana aici suna spectaculos. lucrurile devin insa foarte serioase doar cand citesti si subtitul: „Soarta societatilor umane”. este o carte care mie mi-a cam mutat Centrul cu cateva unitati sufletesti. mai sus si mai la stanga. o carte pe care acum o pun pe acelasi nivel cu alta care mi-a schimbat felul in care priveam lumea (“Cum functioneaza mintea”). este cartea care m-a facut in sfarsit sa ii respect pe agricultori (pana acum ii respectam doar pe Bear Grylls-ii care mananca rahat de urs si isi beau urina tinuta intr-un sarpe mort. in cinstea lor mi-am achizitionat de altfel acum doi ani o sulita SOG. pe care nu am folosit-o. inca mai astept sfarsitul lumii). sufeream pana la aceasta carte de superioritatea parazitului intelectual care ia de la sine inteles faptul ca hrana vine de undeva, nu conteaza de unde, iar el isi merita blidul cu o fiertura mai dulce decat a altora doar pentru ca produce ceva mai valoros. si ii apelam curajos (dar totusi in gand) pe manelisti cu tandrele cuvinte “niste tarani #!%#$*&”. well, acum respectul meu pentru tarani a crescut dramatic. dar destul cu filosofia ieftina de cafenea analogica. sa trecem la povestiri digitale. desi inca nu stiu cum am sa acoper in doar cateva paragrafe o carte de 450 de pagini scrise cu miez. probabil ca de obicei, adica prost.

cartea are ca pretext o intrebare simpla (“intrebarea lui Yali”): cum au ajuns unele societati umane sa fie mult mai dezvoltate decat altele, desi toate au pornit la fel (negre si in fundul gol) si din acelasi loc (adica Africa)? si mai ales cum a ajuns civilizatia europeana sa cucereasca, de fiecare data prin distrugere completa, celelalte civilizatii cu care a intrat in contact (citeste cucerit)? de ce nu au ajuns mai intai incasii in Europa ca sa mi ti-l ia de barba pe Columb si sa-l arunce leoparzilor flamanzi, sau sa il joace in copitele lamelor?

m-am cutremurat inca o data afland ca la finalul colonizarii complete a celor doua continente americane mai era in viata doar 4% din cei care le locuiau inainte de sosirea europenilor. restul de 96% din populatia indigena a fost eradicata. spulberata. cea mai mare parte datorita virusilor pentru care nu aveau imunitate. m-am revoltat inca o data la gandul ca europenii si-au exportat cu atata brutala eficienta cultura si stilurile de viata de-a lungul timpului in detrimentul atator alte civilizatii. cum au facut in Austraia, de exemplu. asa ca am incercat sa inteleg. autorul lasa in urma inca din primele pagini explicatia facila si rasista a superioritatii genetice sau intelectuale a rasei albe. nu exista asa ceva. si ceilalti sunt la fel de prosti. basically (apropos, am inteles cu aceasta ocazie si de ce vom vorbi din ce in ce mai multi engleza sau chineza in anii urmatori) motivul este foarte simplu: diferentele de mediu din fiecare continent au modelat diferit oamenii si civilizatiile aparute pe acesta. autorul propune patru motive pentru a explica aceasta situatie.

primul este reprezentat de diferentele dintre speciile salbatice de plante si animale disponibile pentru domesticire la inceputurile inceputurilor. Eurasia a beneficiat de cea mai mare bogatie de plante cu seminte mari si bogate in proteine (in special cereale) si de cele mai multe specii de animale cu talie mare ce au putut fi domesticie. asta a dus la producerea de volume mai mari de hrana, ceea ce a dus la acumulari de hrana ce au putut suporta ulterior populatii numeroase, aglomerate in spatii mici (orase) si sustinerea de specialisti neproducatori directi de hrana (paraziti intelectuali). asa au aparut de altfel si primii politicieni. a urmat centralizarea si expansiunea. de aici lucrurile au devenit simple si practic neschimbate de atunci. culturile care aveau mai multa hrana, mai multi oameni (soldati), arme mai bune (inventate de parazitii neproducatori de hrana) si organizare mai eficienta (de regula prin religii care au reusit sa ii convinga pe unii mai fraieri ca e mai cool sa moara in lupta decat sa manance pe degeaba hrana cetatii) au cucerit pe cele care aveau mai putin din una sau mai multe din cele de mai inainte.

al doilea consta in ratele diferite de difuzie a populatiilor si inventiilor de-a latul sau de-a lungul continentelor. cum Eurasia este cel mai “pe lat” dintre ele, asta inseamna variatii mai mici de clima de-a lungul ei. in plus, are bariere naturale mai usor de trecut dintr-o parte in alta decat celelalte continente. Americile sunt „pe lung”, de la polul sud la polul nord (sau invers). deci inca o data, hai noroc cu mediul.

al treilea a fost difuzia dintre continente. si aici Eurasia a tras lozul castigator. celelalte au fost mai izolate si se ajungea mai usor catre ele decat invers.

al patrulea se leaga din nou de marime (acum abia am inteles si eu de ce americanii, niste europeni care s-au retras la tara, tin asa de mult la principiul “a mea este mai mare”). suprafata mai mare inseamna populatie mai mare. adica un numar mai mare de gazde primitoare (inca nu se inventasera sapunul si antibioticele. si in general igiena) pentru tot felul de virusuri, pe care i-am luat cu arme si bagaje de la turmele de animale cu care in acea vreme traiam in case. supravietuitorii dezvoltau imunitate, pe care o transmiteau urmasilor. si tot asa. si aici Eurasia avea in bocceluta cu care s-a dus in vizita in America sau Australia cateva boli foarte competente (ciuma, varsatul, sifilisul, tuberculoza samd). inseamna apoi un numar mai mare de potentiali inventatori, care pot da mai multe inventii la hectar, disponibile pentru adoptare pentru toata lumea. mai multe societati aflate in competitie, inseamna apoi presiune mai mare pentru a dezvolta sau prelua inventii care sa le ajute sa cucereasca sau sa se apere de celelalte. cu accent pe „sa cucereasca”.

concluzia principala aici este ca vechea axioma a geopoliticii germane, (preluata prompt si de cea rusa) “Cine stapaneste Eurasia stapaneste lumea”, are un fundament antropologic si evolutionist profund. asta ma face sa urmaresc cu si mai mare interes pariul geopoliticii americane (“Cine stapaneste Pacificul, stapaneste lumea”). sau pe cel al chinezilor („Cine stapaneste Luna, stapaneste lumea”).

in incheiere, cate ceva despre sectiunea cea mai utila in aceasta fertila perioada electorala. cum am trecut de la egalitarism (grupurile de vanatori culegatori care am fost cu totii la inceputul inceputurilor au organizare foarte plata) la cleptocratie (organizare tribala, statala etc. in care unii fura/”redistribuie” ce produc altii). in momentul in care ne-am strans in grupuri de cateva mii de oameni pe care nu ii mai cunosteam direct sau nu mai aveam legaturi de rudenie cu ei (ca sa ne fie rusine daca il omoram pe unchiu’), a trebuit sa invatam cum sa traim alaturi de straini fara sa incercam sa ii omoram din prima. singura solutie pe care am gasit-o atunci ca specie, a fost sa dam cu totii cuiva monopolul utilizarii fortei. din pacate si acum tot asa stau lucrurile. si brusc asa a aparut „Presedintele”. sau “Marele Om”. doar el avea dreptul de a lua deciziile administrative si de a pedepsi si oferi recompense. si de aici totul s-a dus pe canal in jos. cei care conduceau nu mai aveau timp sa mai munceasca, deci trebuiau intretinuti de cei care o faceau. ei aveau nevoie de toate resursele comunitatii ca sa faca lucrari importante pe care nimeni nu le putea face de unul singur (ex. monumente funerare care sa le proslaveasca gloria si maretia, cum ar fi Taj Mahal, piramidele egiptene, Casa Poporului etc.). si tot asa. concluzia autorului este simpla si apasatoare. toti oamenii politici sunt paraziti care nu fac nimic productiv, sunt intretinuti de cei care muncesc, afiseaza insemne ale pozitiei superioare si mai ales pastreaza pentru ei si cei apropiati o parte din tributul (taxele) pe care chipurile trebuie sa le redistribuie. deci si cel mai ingrozitor dictator si cel mai umanist reprezentant al unei democratii folosesc acelasi principiu de guvernare. diferenta o da doar procentul pe care il pastreaza pentru el si al lui din taxele pe care le gestioneaza. si uite asa te indragostesti de anarhism..sau punk..

dar sa incheiem aici, pana nu ma salta vreo institutie pentru instigare la gandire.  deci “Virusi, arme si otel” este o carte de antropologie culturala. sau evolutionism cultural. pe unii ii va enerva rau de tot(de ex. pe cei care mai cred in diverse cauzesau “isme”). pe m-a facut sa las pentru cateva saptamani tableta si sa mai pun naiba mana pe o carte 😉 sa anarhizati bine!

Eraserhead

am simtit nevoia acum ceva vreme sa ma dau cu suprarealistii. si dupa cateva mainstream-uri si alte cateva indie-uri am crezut ca incep sa inteleg depre ce este vorba in aceasta propozitie de valoare. well..asta pana cand am vazut Ereaserhead. by David Lynch. ce credeti ca mi-am spus eu plin de aroganta? „nu oi fi eu CTP-ul sau <Rechinul, rechinul!!> (IMN), dar dupa Twin Peaks, Blue Velvet si Mulholland Drive (scena celor doua superbitudini consolandu-se mi-a animat ceva clipe de „your special time alone”) ma descurc eu cumva si cu Eraserhead”. but.. God.. (just kidding cu asta..cu totii stim cine este The Big Bang Boss 😉 so, Eraser asta chiar este unul dintre cele mai dificile si mai ciudate filme pe care le-am vazut pana acum. dupa ce l-am terminat (sau invers) m-am dus tinta la IMDB si rottentomatoes (multumim mintea omului pt semnalare acum multa vreme). ca sa inteleg ce naiba tocmai am vazut. asa ca mai bine cititi acolo ce spun despre acest film oameni mult mai culti, mai competenti si mai aroganti decat mine. daca nu gasiti nimic acolo, lipiti noptea tarziu urechea de instalatia de incalzire. daca aveti noroc, veti auzi vocea Doamnei din Calorifer. cantand despre reteta fericirii.

in concluzie, experienta mea cu acest film este foarte apropiata de cea pe care mi-au dat-o acum multa vreme cuvintele lui Henri Michaux (alt ciudat, dar mai accesibil pentru mine pe „filiera zen”): „he who knows how to shave the razor, will know how to erase the eraser”.