Data stelara 25.05.2013

sunt la Cluj. iubesc acest oras mai mult decat pe oamenii pe care-i tine in burta. dar asta doar pentru ca iubesc mai mult lucrurile fara sau cu prea multa viata decat oamenii. de dincolo de geam o zi superba se uita neutru la mine. n-o bag in seama. mi-am terminat rutina de dimineata si zac intelept in mijlocul patului. vreau sa scriu si realizez cu teama ca sindromul „prea mult, prea putin” imi este deja prea bun prieten. daca trec mai mult de cateva zile fara sa scriu catre lume, se strang prea multe si nu o mai fac deloc. iar cand in cele din urma rusinea si jena de a recunoaste fata de ceilalti ca imi este mai bine singur decat cu ei imi tarasc pupilele pe ecran si lipesc degetele pe taste, efortul de a alege ce este corect politic sau asteptabil social (pardon my French) este deja atat de mare incat abandonul ramane din nou facila recompensa a resemnarii. m-am bucurat pervers cand facebook-ul a preluat prin ne simtire controlul asupra blogurilor. triumful celor 15 secunde de faima epidermica asupra gandurilor. al pixelilor asupra caracterelor. al ski-ului fata de alpinism. toata lumea isi poate baga sub fund una sau mai multe placi ca sa si-l lase fericit la vale sa-i fie mangaiat de gravitatia privirii celorlalti. e mult mai greu sa te tragi singur de el in sus. m-am bucurat cand traficul acestui loc a inceput sa scada odata cu urcarea facebook-ului. pe care il respect pentru ca mi-a dat ce nu as fi avut altfel niciodata: zeci de hublouri catre viata altora. pe contul meu de facebook am peste 2000 de prieteni. si practic in continuare acceptul indiscriminant. aici intra de zeci de ori mai putini oameni. and guess what. that makes me happy. selectie spontana. de aceea nici nu mi-am legat blogul de profilul de fb. ma gandesc cu groaza ce comment-uri as avea daca as face asta. de exemplu la aceste ganduri.

dar sa revin la nimic si aberatii libere. ce naiba din ce am trait in ultimele zile pot sa las sa plece catre lume fara sa blow my cover? cat si ce din ceea ce a fost pentru o vreme prin fluxul constiintei as putea sa las sa iasa fara ca asta sa provoace daune atat de mari incat doar Asia sa ma ascunda? cand am pornit acest blog am facut-o ca inteleg fenomenul pentru ca il traiesc si pentru a lasa cuvintele ce trec prin mine sa ia cu ele o parte din. acum am inteles iar cuvintele trecute prin what if-uri nu ma mai ajuta. m-am gandit sa imi fac un alt blog. fara identitate. unde sa spun cum nu pot face aici. dupa rularea succesiva a scenariului am ajuns la concluzia ca mai mult de un an nu as putea sa ma ascund. apoi as fi fost fucked. proper fucked. totally fucked. so, I got back to Aes Sedai. acuma ploo. continui sa n-o bag in seama.

so, ce am facut in saptamana asta in universul in care living is the final frontier? am facut ce fac de obicei la cele patru job-uri ale mele. am mimat atentie si preocupare sincera fata de cei dragi. am evaluat oameni si am rezistat tentatiei de a le spune tot. am visat cu ochii in hd pentru a n-a oara ca The Dude abides in continuare. undeva. poate si in mine. ca voi gasi si eu candva the rug that tided my room together. am mai urcat tot pentru a n-a oara raul Nung in PBR Erebus (tot hd) sa vad the horror. m-am hotarat sa recunosc fata de mine si de ceilalti ca ma casatoresc, desi inca nu stiu cum o sa fac asta. am petrecut cateva zile vorbind ore in sir cu unul dintre cei trei oameni din viata mea cu care pot vorbi orice fara sa fiu judecat in vreun fel. mai bine decat cu orice psihanalist. ultimul cu care am stat de vorba m-a intrerupt la un moment dat sa imi spuna ca nu mai intelege nimic din ce ii spun si ca e cazul sa fiu sincer. I fucking am i-am spus. mi-a replicat cu modele din cartile pe care le-am citit si eu. fuck you man, I just need peace. actually it was a her. poate si d’asta ruta asta inca imi este inchisa. m-am hotarat sa fiu mai sincer dar si mai non inteligibil. decat atat. the final frontier is there still.

Data stelara 15.05.2013

astazi am avut o zi mai linistita. poate de aceea am si ales-o pentru a incepe sa consemnez din nou unele din evenimentele acestei calatorii. dar nu voi putea sa fac asta cu toate. riscul ca aceste mesaje sa cada in maini nepotrivite de klingonieni sau borgi este mult prea mare.

so. astazi am avut timp sa citesc cateva trend-uri globale de consumatori si business, cateva prezentari cu idei si layout superbe si vreo doua zile de ziduri de facebook. ba chiar sa si mananc de trei ori (mie imi place sau m-am obisnuit deja sa o fac doar de doua sau chiar o data pe zi). mi-am cumparat si schimbat cauciucul taiat ieri de o persoana generoasa si plina de bun simt si iubire fata de ceilalti. cand m-am intalnit cu Cosmin aka Mintea Omului pe scari de dimineata si i-am spus ce am patit prima lui intrebare fost daca am vazut cine a facut asta. i-am raspuns ca daca as fi aflat, mi-as fi inceput conversatia cu “ieri am dus pe cineva la spital”. m-am gandit toata ziua daca as fi cedat savuroasei tentatii a violentei calde si tandre si m-am resemnat ca probabil l-as fi enervat din vorbe in asa fel incat sa se arunce primul catre mine. iar eu as fi putut linistit sa dau cu el de bordura in legitima aparare. tari, cuvintele astea. le poti modela ca pe plastilina ca sa iasa intotdeauna ce vrei tu (de regula o mitraliera). bun pacifismul asta. mai imi iau unul, sa fie. am mai vazut un episod din gama tronurilor si am reflectat la cum isi omoara prietenul Mosh Martinul personajele imediat ce simte ca incepi sa te indragostesti de ele. noroc ca am citit deja cartile de doua ori. cam atat pentru astazi. ma dus sa citesc un roman despre cyber apocalipsa. dupa avalansa de zombi de celuloid, este atat de reconfortanta incat decid sa-mi las venele sa creasca.

gata, va pupa capitanul (Prickard. Jan al lui Prickard).

no match for Peter’s massive alien intelligence

de mult, tare de mult, am reusit sa urc intr-una din poienile cu fluturi cu pete rasa Zuang Zi. taare frumoasa. am facut o vreme drumuri scurte de o zi sau de o noapte de la baza patru Chomolungma, dupa cum imi ajungea combustibilul. sau suflul. apoi mi-am facut curaj si am ramas cateva zile. mai tarziu am stat cu ei o saptamana intreaga. fiind hipioti impatimiti, primul lucru pe care m-au invatat a fost cum sa imi fabric singur cateva droguri. de asta era de altfel sa mi-o iau de cateva ori groaznic in lumea lume de la diversi dealeri cand ii refuzam prietenos si superior cu nemuritoarele cuvinte “mersi, le am pe ale mele”. in fine. ce sa ceri de la niste agricultori?!? cum sa inteleaga imbuibatii cu nas alb si peri verzi cati ani am bagat eu la trapeze si salturi de credinta pana am primit retele astea? si doar cu plase de un leu sub fund? dar sa revin. m-au intrebat saracii fluturi daca mergem mai departe. m-am gandit o vreme si dupa alta mi-am zis sa ma intorc. mai am de dus cateva lucruri si apoi sa ma duc de tot acasa. si daca tot o fac, atunci macar sa o fac pe undercover. I am a master of disguise; Shogun means nothing to me; Namu Amida Butsu poate sa spuna si un prost (daramite eu..); toate au aceeasi valoare de adevar la nord de fluviul Amitabha; doar un singur moment, unul singur; sa petrecem cu Laya Band pana se lumineaza; mai am cateva milioane de pauze in nari si chiar daca nu nimeresc acum niciuna, macar de un bardho tot ma prind pana la capat; Krama bate Karma; arta transpira de Rasa care este sora mai mica a lui Sama; sa tesem frumos cu ursul Spanda.. samd. astea si inca doua trei pure si dure. so wtf mi-am soptit atunci in fontanela cu mandrie. let’s do it (in) Romania. pe vremea aia Peter era “decat” un nume dintr-o povestire zen cu samuraiul Murphy. doar dupa multi, multi ani am inteles ca cea mai perfida intruchipare a lui Mara nu este cea sub care i-a bagat sub nas the one way ticket to Paradise Ocean surferului de sub smochin. no siree Bob. nope. aia, aia.. este de fapt Peter. care ne zice ca orice om face diverse chestii pana cand isi atinge nivelul de incompetenta. si ca sa tai scurta o poveste din care sper ca nimeni sa nu inteleaga nimic (take that you link heaters..), dupa o lunga si incrancenata lupta din care am iesit “decat” cu ajutorul dragei mele Depresii de Primavara, am inteles ca l-am vazut pi Peter. este un soc aproape la fel de mare ca cel pe care il are un adolescent cand da cu mana de prima-i lipsa de erectie. e greu sa accepti ca nu mai ai loc pe tine unde sa-ti lipesti cocoase. sau ca nu mai ai patru maini cu care sa jonglerezi cu bile care sa invart deja atat de repede incat au devenit un uroboros burtos care alearga de bezmetic cu curul inaintea capului (pardon my French). ca e mai cinstit sa pui unele jos si sa te bucuri cand le ridica cineva. a fost cumplit pana am luat decizia sa mai dau afara cateva din personalitati. ne intelegeam atat de bine.. acum m-am linistit. vad limpede din nou. I’ll travel light. I’m going home.

pentru ca n-am mai spus nimic de mult

gata. am trecut cu fruntea neteda pe dinauntru si pe dinafara si peste depresia din primavara asta. parca mai lunga si mai fara patimi, dar si mai calda si prietenoasa. deh, acum ne stim de ceva vreme. aproape ca nici nu mai simt cand vine si cand pleaca. m-am gandit candva ca indicatorul cel mai potrivit pentru a te lamuri daca mai esti sau nu intoxicat cu astenic si dantela veche (de primavara sau de ziua a saptea), este iesintratul la iarba verde. daca te simti mai bine dupa, inseamna ca inca mai esti cu ea in suflet. daca te simti la fel de nashpa dupa ca si inainte de, inseamna ca ai depasit momentul. ridica-te si bucura-te, Lazare 🙂 pe mine m-a scos din stare altceva. un film. Last Year in Marienbad. prima oara l-am vazut cand eram mic, mic. si nu am inteles nimic. acum sunt mare, mic. si tot n-am inteles nimic. dar de data asta a fost n-am intelesul bun. de dincolo de minte. de cand l-am vazut am citit toate cronicile de amatori si de profesionisti pe care mi-am putut pune ochii. asa m-am hotarat sa tac. oricum mi s-a parut dintotdeauna trist si fara rost sa storci visele din lumea lor umeda de intelesuri, in asta uscata de cuvinte. pentru ca visele sunt niste pesti. care nu gandesc. pentru ca deja stiu totul. caci filmul asta este ca un vis. ca unul in care esti constient ca il visezi si totusi reusesti cumva sa te pastrezi mai multa vreme pe creasta valului dintre fluturare si Zuang Zi. mi-a mai adus aminte de autohipnoza si regresie. si de foarte de demult, desi nu a trecut de atunci decat un an. un film atat de oniric si hipnotic incat poti sa il folosesti sa intri in transa fara sa te imbeti cu multe carje. e lung, e greu, e circular, e incalcit. e o discutie ishin denshin cu Alma.

dar acum sunt pregatit sa ies din nou in lume. si pentru ca nu am mai scris de mult, inainte de relua sirul incoerent dar sincopat de aberatii, simt nevoia unui mini-manifest. un fel de te zero, acum cu o formula imbunatatita cu responsabilitate (just kidding..) si aducere aminte. ador te zerourile. cred ca sunt dependent de ele, cu sau fara te in fata. ador energia difuza si plina de potential a haosului primordial. ador sa le invelesc in ziare vechi la suflet si sa la tin prin poduri pana incep sa se mai coaca. iar cand le simt cum ca se pregatesc sa plece spre trecuturi, sa mai sa le mai strang o data in brate ca sa ma resemnez ca nu ne vom mai intalni decat candva prin multiversuri. eu scriu asa cum sunt. cu perioade de prezenta si perioade de absenta. atunci cand simt ca am ceva de impartasit cu norul sau cu unii din nefericitii mei colegii de specie. altfel prefer sa tac. oricum, la cat de iute creste vorbosfera, un strop de liniste este romantic de lipsit de sens. so, let the hunger games begin. I’ve got cookies 😉

niste barbari

filmele sunt un pretext confortabil pentru a scrie despre tine. sau despre gandurile tale. cateodata le vad ca pe discretul „de la un prieten” lacare apelam atunci cand ne este lene sau frica sa luptam cu ceilalti pentru gandurile noastre. de obicei atunci cand traiesti de-a lungul granitelor inveti pana la urma the hard way cum sa treci intr-o relativa siguranta dintr-o parte in cealalta, agatat de gandurile tale nevandute inca.

deci Savages al lui Oliver Stone. mie mi-a placut rau de tot, asa cum mi-au placut cele mai multe dintre filmele lui. Platoon l-am vazut inainte de 89 pe VHS. in una din noptile lucrative de „video pe bani” cu care imi finantam alte activitati de entertainment. reteta era simpla. un player VHS, o locatie fara parinti pentru o noapte, o gasca de pustani si pustanite dispusi sa plateasca cat pentru doua bilete la cinema pentru sase filme. comedie, bataie, razboi, pornet, actiune, groaza. daca erau si fete, de regula inlocuiam una din categoriile de mai sus (pick one..) cu una mai cu lacrimi si eventual de suflet. un fel de video DJ-iala. iar printre maldarele de rahat de celuloid se strecurau inevitabil, de obicei cand audienta picotea rapusa de cultura si alcool, cate ceva mai bun. sa vezi Platoon sau Apocalypse Now la varsta la care nici macar bataile de cartier nu produc cantitatea minima de sange care sa te scoata din febra data de adrenalina, it’s priceless. bineinteles ca nu am inteles nimic atunci. erau doar filme de razboi, alte Commando-uri cu Schwarzenegger-i mai necunoscuti. nimic din poezia unui The Thin Red Line, inca cel mai frumos film de razboi pe care l-am vazut vreodata. dar unele imagini au ramas lipite fara de stiinta de niste colturi ale mintii. un joint fumat din teava unei arme, un stol de elicoptere cu soarele in spate scuipand marinimos gloante si Wagner, mirosul de napalm de dimineata, nebuni care fac surf sau povestesc lucruri ciudate inainte de a fi ucisi.

deci Savages. mi-a placut felul cald grunjos in care e filmat. mi-a placut ca este plin de galben si lumina atunci cand este pe afara si plin de umbre si de rosu atunci cand este inauntru. mi-au placut actiunea si scenele brutale apropiate de realitate. mi-au placut armele stralucitoare si tacticile ex. SEALS-ilor. mi-au placut actorii, unii dintre ei monstruletzi clasici si pufoshi. mi-a placut povestea de dragoste dintre cei trei eroi. O, Chon Mr. Eat Shit and Call it Caviar (cu doua tururi in Irak care i-au inlocuit orgasms cu wargasms) si Ben Buddhistul. ea „decat” una. arhetipal de feminina. deci duala. povestea este a ei, ca intotdeauna („Just because I’m telling you this story… doesn’t mean I’m alive at the end of it”). ei decat Unul, de data asta doar cu doua din cele trei fetze extreme ale masculinitatii. retragerea din lume in pace si in bunatate si lumea doar o lupta. buddhistul si razboinicul. uniti de principiul placerii esentializat in sex, iubire si in droguri. the best iarba that is este de altfel motivul pentru toata lupta. dar niciun paradis nu este infinit sau poate rezista etern asalturilor barbarilor de dinafara zidurilor (nici chiar cel californian). in cazul asta cartelurile mexicane, practicante ale unei violente salbatice, intunecate si plina de atrocitati.

mi-a mai placut pentru ca a pus salbaticia in termeni de semantica. civilizat versus salbatic. ce ne defineste ca civilizati sau ca salbatici? libertatea de a te droga, a iubi si a trai cu doua persoane in acelasi timp? libertatea de a tortura si a ucide pentru bani sau pentru respectul inspaimantat al celorlalti? libertatea sau respectarea unor reguli? in orice conflict fiecare tabara este civilizata doar de regulile sale. si astfel se indreptateste sa parcurga oricata barbarie pentru ca ceilalti sunt salbaticii. prin simplul fapt ca sunt aflati in afara zidurilor ei de reguli.

poate ca mi-a placut atat de mult si pentru ca m-am intrebat mult timp si multe suflete daca principiile pasnice ale buddhismului pe care le-am adoptat tare de mult pot rezista in fata Realitatii. pentru mine filmul asta a fost despre „cat de departe esti pregatit a merge pentru a-i salva pe cei pe care ii iubesti?” poti renunta la esenta cea mai adanca a buddhismului – non violenta – pentru a salva prin violenta o fiinta pe care o iubesti? iar cei care ti-o iau ar merita dupa orice lege a lumii si nelumii sa dispara? inca nu stiu si nici nu vreau sa aflu vreodata raspunsul la aceasta intrebare. o coincidenta ciudata a facut ca in perioada acestor ganduri un cineva total necunoscut sa fi pasit cu bocancii plini de noroi si intuneric in viata mea si a celor foarte dragi. iar eu sa fiu in pozitia de a-i provoca mult rau. am reusit pana la urma sa rezist tentatiei de a lasa ca glontul sa treaca de cealalta parte a urechii. dar nu ma pot opri din gandul ca am luptat din nou cu cel care iubeste sa faca asta. si inca nu stiu cine a invins de fapt.

la finaluri m-am oprit insa cu dragostea. sunt doua. unul de poveste iar altul de tradare. vorbesc tot despre film. omul care a facut Natural Born Killers ca sa dea un copios sut in cojones-urile plasticate ale Sistemului aici a pactizat cu el. acum dreptatea si binili invinge. cavaleria legala ajunge la timp. m-a intristat castrarea asta de final. dar poate si aici a vrut sa ne transmita un mesaj. the System allways win.

sau poate ca totul a fost doar despre asta: „I looked up the definition of savage. It means cruel, crippled, regressed back to a primal state of being. One day, maybe, we’ll be back. For now, we live like savages… beautiful, savages.”

de(saga) unei fete

niciodata nu am fost fan carti sau jocuri in care eroul principal este o femeie. o fi socializarea in valorile masculine ale cartierelor intunecate ale Bucurestiului prin care am copilarit. cand eram mic. o fi ceva twisted in my mind. I don’t know. and I don’t care anymore. poate de aceea nu mi-a placut Tomb Rider nici macar atunci cand devenise un joc cult. sau Jocurile Foamei. in acelasi timp sunt doar o idee mai sensibil la produsele (sub)culturii young adult. dar nu foarte mult. de aceea am fost stupefiat cand am terminat pe nerasuflate o serie pentru adolescenti. cu o femeie in rolul principal. si fara sa emit spontan la tigara de dupa inabusite comentarii misogine. dar asta chiar s-a intamplat. o fi varsta. o fi ceva contra twisted in my mind. o fi autorul. I don’t know.

so, let me introduce to you seria Molly Fyde (The Bern Saga). patru volume. le gasiti pe Amazon la super pret in format ebook. eu am descoperit-o dupa ce am citit seria Wool (Silo Series) a lui Hugh Howey. despre care am scris aici acum ceva vreme. de atunci am citit tot ce a scris omul asta. pe care il iubesc ca un underground-er pe bune ce este. ma bucur enorm ca nu a fost descoperit inca de Miscarea Hipstereasca pentru Integrare in Mainstream. si transformat in lider de lectura. inca. il respect pe omul asta nu numai pentru felul fabulous de frumos si sufletist in care scrie. ci mai ales pentru ca lupta pentru un nou model de marketing in business-ul de carte. publica doar in format electronic si vinde direct pe amazon. fara sa mai treaca prin edituri. care ma enerveaza din ce in ce mai tare pentru lacomia de a pune acelasi pret formatul ebook ca si cel tiparit. kill the middle book. power to the digital people 🙂

so, despre ce este vorba in aceasta serie? space saga. un gen tot mai sarac in ultimii ani. cu military SF. alt gen tot mai gen ruda de la tara. poveste foarte bine construita. care te ia ostatic direct de pe tableta si te face sa traiesti intens Sindromul Stokholm varianta cu intelectuali. o gashca de personaje tinere si tonice. tehnologie Pussy Galore (long live James Blond), teorii din fizica new age. o nava cu personalitate, ca un cal arab intr-un film cu cowboys (vorbeste fratee..). final ascendant. din ce in ce mai multe carti sau filme nu reusesc sa se incheie la naiba frumos. daca tot am investit timp, macar da-mi si mie o bombonica la final. loosers..totul in jurul unei personajha feminina, la trecerea dintre adolescenta si ce naiba spun cartile de psihologie ca vine dupa. nu as fi crezut ca ma va prinde de ochi si de suflet o astfel de carte. dar a reusit. iar fair play-ul de cartier ma obliga sa inclin paharul in directia. comparatia cu Jocurile Foamei? none.

era sa imi aduc aminte..

am trecut (din nou) printr-o vale din albastru inchis. acolo orice incerci sa scrii spune prea multe despre tine. asa ca m-am oprit putin sa ii dau timp sa imi ramana in urma. si am scris in suflet catre prea prieteni. i think i knew the answer. and i liked it 😉

 

haiducii lui sapte psihopati sau cum l-am iertat pe Colin Farrel

de mult nu m-am mai bucurat asa de mult de un film ca la cei sapte psihopati (si’un caine). cam o saptamana. de la Savages al lui Oliver Stones (care mie mi-a placut foarte mult, dar am sa il pomenesc cu poate data viitoare). as vrea sa spun ca am ras in hohote de psihopati, dar cand m-am uitat inapoi, am vazut ca nu am facut-o nici macar o data. dar am avut un zambet sincer atarnat tandru pe la colturi de la inceput si pana la sfarsit. si bucurie in suflet. cam tot atat de mult. este un film de copy. replicile, dialogurile, monologurile si in general cam toate cuvintele din el sunt geniale. bineinteles, pentru oameni obisnuiti, ca mine. care s-ar uita mai degraba cu respectuoasa curiozitate la un psihopat in carne si oase, decat cu revolta indreptatita a normalului la cap. dar si imaginile sunt foarte aproape de calcaiele cuvintelor. mai ales in ultimele zeci de minute. si mai ales scenele din desert. sau cimitir. un film cu actori pe care eu ii  iubesc. „gen” Cristopher Walken,  gen. care este dupa mine unul dintre cei mai under rated actori. desi are o fata naturala de psihopat, inca de la o varsta frageda. dintotdeauna, mai precis. o stiti, fata aia de Charles Bronson, sifonata si obosita, expresiva prin lipsa de expresie. deci actiune alerta, umor cand negru cand absurd, dialoguri halucinante. si mai ales o coloana sonora absolut superba. pe care abia astept sa o caut pe torentele patriei. o lume frumos dezechilibrata intre pulp (fiction), manga/BD (SM) si copy de advertising. care surprinde perfect principala trasatura a universului psihopat: aberantul asumat senin. o tesatura de povesti absurde sau grotesti, dar puse atat de frumos in cuvinte si imagini incat devin calde.

aveti dreptate. ajuns aici m-am intrebat si eu acelasi lucru. cat de aproape sunt eu oare de acest univers, de vreme ce am rezonat cu el atat de puternic. dupa unele criterii de profilare socio psihografica (si chiar comportamentala, imi tot spun in ultima vreme unele persoane apropiate care interpreteaza gresit entuziasmul meu nevinovat de a pune in practica ce invat la sala), m-as incadra confortabil in una sau chiar doua tipologii de criminali in serie. dar sa ne intoarcem la farrel-ii nostri. am fost constant dezamagit de Colin Alexander Farrel. pana cand l-am vazut in Bruges. ce film superb.. l-am vazut deja de trei ori din mai anul trecut. pentru mine un film de atmosfera si de copy, construit in pas de turist handicapat catre un final halucinant. replici superbe de la gangsteri cu principii si profunzimi emotionale, actori mari, decor oniric intr-un orasel de turta dulce. Bruges. un film superb in care asasinul irlandez incepator joaca atat de tare, incat am fost nevoit sa-i dau un colt in viata mea. dar in cele din urma scriitorul/regizorul irlandez alcoolic si ratat  (scuze pentru oximoron) care se se impleticeste nevinovat printre picioarele a sapte psihopati a fost cel care m-a convins definitiv. chiar daca nu mai scoate nimic bun de acum inainte, eu l-am iertat de pe acum pe Alexander the Blonde. anticipat. eu zic sa le vedeti pe astea doua. merita. sa psihopatizati frumos! 🙂

Holy (Fracking) Motors

in vacanta asta m(i)-am facut de cap. am avut zile in care am vazut si trei filme pe zi. matineu, seara si noapte. Holy Motors este unul de noapte. de ore mici si suflete mari. de pahar sau afumaturi vegetale. as vrea sa va spun mai multe despre el. dar simt ca as minti. sau macar trada putinul pe care l-am inteles din el. adica aproape nimic 🙂 which is fracking great! ador lucrurile din care nu inteleg nimic. ma fac sa simt ca inca mai am o legatura functionala cu Realitatea. un film pe care am sa il mai vad inca o data. foarte curand. deci despre ce este vorba? un Actor de Oscar trece prin 12 vieti/roluri de-a lungul, de-a latul si de-a curmezisul unei singure zile. Politician, Cersetor, Artist, Ucigasi, Muribund, Iubit, Terminat (looser). nu, nu te vei identifica cu el. si nici nu va lua Oscaru’. asa cum sugeram mai sus, adjuvantele pot ajuta. finalul? Top Gear fracking in the Heavens. in rest? simboluri, roluri, actoreala, filosofenii, intrebari, mituri urbane si cinematografice. intr-un cuvant, weird stuff. eu l-am gasit lenevind pe net de „care au fost cele mai tari filme din 2012”. am avut norocul sa gasesc in prima cronica a lui un avertisment onest. nu citi nicio cronica inainte de a il vedea. ceea ce am si necitit si neregretat. si recomandat. dar daca totusi insisti, vezi aici. sau intreaba-l pe CTP 😉 aa..era sa uit: „free your mind and you ass will follow” 😉 din recomandarea unui preaprieten

la atlasul norilor am sezut si-am plans

incep abrupt. fix pe fix pe invers de cum este acest film Atlasul Norilor. rotund ca un Uroboros care isi poate baga singur capul in fund. mie mi-a placut filmul asta. este ca un post pe Facebook dupa miezul noptii unei zile de betie, ca un multitasking a trois, ca un vis lucid metempsihotic, ca un orgasm fantascient, ca o conferinta a lui Feynman despre inmultirea pisicilor de Schrodinger, ca o Metallica incrucisata cu Marco Antonio Solis, ca un copil de Bodhisattva si BerryAna Cosanzeana, ca un Forrest Gump care alearga dupa o stea. deci mi-a placut, deci. pentru un junkie de fantasy, SF si procrastinare ca mine, a fost ca un spectacol de artificii orientale in piata primariei din Alabama. imaginile sunt superbe. actorii sunt putini, dar platiti dupa numarul de scene in care joaca. unii joaca bine de tot. distopie, utopie, realitopie. este o colectie de prequels, sequels si sidequels din urzeala panzei aruncata intr-o doara pe sevaletul pe care Creatotul s-a proiectat candva pe sine in joaca, doar pentru ca s-a plictisit de propria-i perfectiune. cele mai nostine creaturi pictate vreodata acolo fiind fara indoiala oamenii.

dar cel mai frumos dintre toate din acea seara a fost faptul ca mi-a oferit o experienta protomi(s)tica: un deja lire. pana nu am ajuns inapoi acasa nu mi-am dat seama ca citisem acum de mult si cartea cu acelasi nume. care este atat de cuantica incat am nu am mai stiut daca eu am fost Zhuangzi-ul care  visat ca a citit-o sau ea cea care a visat ca l-a scris pe Zhuangzi. deci cartea, deci, chiar ca mi-a placut mai mult.

mesajul filmului? Karma rules. so, beware of the Big Indiferent Karma. mind tricks don’t work on Her. only karmical money 🙂 Namaste.