niste barbari

filmele sunt un pretext confortabil pentru a scrie despre tine. sau despre gandurile tale. cateodata le vad ca pe discretul „de la un prieten” lacare apelam atunci cand ne este lene sau frica sa luptam cu ceilalti pentru gandurile noastre. de obicei atunci cand traiesti de-a lungul granitelor inveti pana la urma the hard way cum sa treci intr-o relativa siguranta dintr-o parte in cealalta, agatat de gandurile tale nevandute inca.

deci Savages al lui Oliver Stone. mie mi-a placut rau de tot, asa cum mi-au placut cele mai multe dintre filmele lui. Platoon l-am vazut inainte de 89 pe VHS. in una din noptile lucrative de „video pe bani” cu care imi finantam alte activitati de entertainment. reteta era simpla. un player VHS, o locatie fara parinti pentru o noapte, o gasca de pustani si pustanite dispusi sa plateasca cat pentru doua bilete la cinema pentru sase filme. comedie, bataie, razboi, pornet, actiune, groaza. daca erau si fete, de regula inlocuiam una din categoriile de mai sus (pick one..) cu una mai cu lacrimi si eventual de suflet. un fel de video DJ-iala. iar printre maldarele de rahat de celuloid se strecurau inevitabil, de obicei cand audienta picotea rapusa de cultura si alcool, cate ceva mai bun. sa vezi Platoon sau Apocalypse Now la varsta la care nici macar bataile de cartier nu produc cantitatea minima de sange care sa te scoata din febra data de adrenalina, it’s priceless. bineinteles ca nu am inteles nimic atunci. erau doar filme de razboi, alte Commando-uri cu Schwarzenegger-i mai necunoscuti. nimic din poezia unui The Thin Red Line, inca cel mai frumos film de razboi pe care l-am vazut vreodata. dar unele imagini au ramas lipite fara de stiinta de niste colturi ale mintii. un joint fumat din teava unei arme, un stol de elicoptere cu soarele in spate scuipand marinimos gloante si Wagner, mirosul de napalm de dimineata, nebuni care fac surf sau povestesc lucruri ciudate inainte de a fi ucisi.

deci Savages. mi-a placut felul cald grunjos in care e filmat. mi-a placut ca este plin de galben si lumina atunci cand este pe afara si plin de umbre si de rosu atunci cand este inauntru. mi-au placut actiunea si scenele brutale apropiate de realitate. mi-au placut armele stralucitoare si tacticile ex. SEALS-ilor. mi-au placut actorii, unii dintre ei monstruletzi clasici si pufoshi. mi-a placut povestea de dragoste dintre cei trei eroi. O, Chon Mr. Eat Shit and Call it Caviar (cu doua tururi in Irak care i-au inlocuit orgasms cu wargasms) si Ben Buddhistul. ea „decat” una. arhetipal de feminina. deci duala. povestea este a ei, ca intotdeauna („Just because I’m telling you this story… doesn’t mean I’m alive at the end of it”). ei decat Unul, de data asta doar cu doua din cele trei fetze extreme ale masculinitatii. retragerea din lume in pace si in bunatate si lumea doar o lupta. buddhistul si razboinicul. uniti de principiul placerii esentializat in sex, iubire si in droguri. the best iarba that is este de altfel motivul pentru toata lupta. dar niciun paradis nu este infinit sau poate rezista etern asalturilor barbarilor de dinafara zidurilor (nici chiar cel californian). in cazul asta cartelurile mexicane, practicante ale unei violente salbatice, intunecate si plina de atrocitati.

mi-a mai placut pentru ca a pus salbaticia in termeni de semantica. civilizat versus salbatic. ce ne defineste ca civilizati sau ca salbatici? libertatea de a te droga, a iubi si a trai cu doua persoane in acelasi timp? libertatea de a tortura si a ucide pentru bani sau pentru respectul inspaimantat al celorlalti? libertatea sau respectarea unor reguli? in orice conflict fiecare tabara este civilizata doar de regulile sale. si astfel se indreptateste sa parcurga oricata barbarie pentru ca ceilalti sunt salbaticii. prin simplul fapt ca sunt aflati in afara zidurilor ei de reguli.

poate ca mi-a placut atat de mult si pentru ca m-am intrebat mult timp si multe suflete daca principiile pasnice ale buddhismului pe care le-am adoptat tare de mult pot rezista in fata Realitatii. pentru mine filmul asta a fost despre „cat de departe esti pregatit a merge pentru a-i salva pe cei pe care ii iubesti?” poti renunta la esenta cea mai adanca a buddhismului – non violenta – pentru a salva prin violenta o fiinta pe care o iubesti? iar cei care ti-o iau ar merita dupa orice lege a lumii si nelumii sa dispara? inca nu stiu si nici nu vreau sa aflu vreodata raspunsul la aceasta intrebare. o coincidenta ciudata a facut ca in perioada acestor ganduri un cineva total necunoscut sa fi pasit cu bocancii plini de noroi si intuneric in viata mea si a celor foarte dragi. iar eu sa fiu in pozitia de a-i provoca mult rau. am reusit pana la urma sa rezist tentatiei de a lasa ca glontul sa treaca de cealalta parte a urechii. dar nu ma pot opri din gandul ca am luptat din nou cu cel care iubeste sa faca asta. si inca nu stiu cine a invins de fapt.

la finaluri m-am oprit insa cu dragostea. sunt doua. unul de poveste iar altul de tradare. vorbesc tot despre film. omul care a facut Natural Born Killers ca sa dea un copios sut in cojones-urile plasticate ale Sistemului aici a pactizat cu el. acum dreptatea si binili invinge. cavaleria legala ajunge la timp. m-a intristat castrarea asta de final. dar poate si aici a vrut sa ne transmita un mesaj. the System allways win.

sau poate ca totul a fost doar despre asta: „I looked up the definition of savage. It means cruel, crippled, regressed back to a primal state of being. One day, maybe, we’ll be back. For now, we live like savages… beautiful, savages.”

Reclame

de(saga) unei fete

niciodata nu am fost fan carti sau jocuri in care eroul principal este o femeie. o fi socializarea in valorile masculine ale cartierelor intunecate ale Bucurestiului prin care am copilarit. cand eram mic. o fi ceva twisted in my mind. I don’t know. and I don’t care anymore. poate de aceea nu mi-a placut Tomb Rider nici macar atunci cand devenise un joc cult. sau Jocurile Foamei. in acelasi timp sunt doar o idee mai sensibil la produsele (sub)culturii young adult. dar nu foarte mult. de aceea am fost stupefiat cand am terminat pe nerasuflate o serie pentru adolescenti. cu o femeie in rolul principal. si fara sa emit spontan la tigara de dupa inabusite comentarii misogine. dar asta chiar s-a intamplat. o fi varsta. o fi ceva contra twisted in my mind. o fi autorul. I don’t know.

so, let me introduce to you seria Molly Fyde (The Bern Saga). patru volume. le gasiti pe Amazon la super pret in format ebook. eu am descoperit-o dupa ce am citit seria Wool (Silo Series) a lui Hugh Howey. despre care am scris aici acum ceva vreme. de atunci am citit tot ce a scris omul asta. pe care il iubesc ca un underground-er pe bune ce este. ma bucur enorm ca nu a fost descoperit inca de Miscarea Hipstereasca pentru Integrare in Mainstream. si transformat in lider de lectura. inca. il respect pe omul asta nu numai pentru felul fabulous de frumos si sufletist in care scrie. ci mai ales pentru ca lupta pentru un nou model de marketing in business-ul de carte. publica doar in format electronic si vinde direct pe amazon. fara sa mai treaca prin edituri. care ma enerveaza din ce in ce mai tare pentru lacomia de a pune acelasi pret formatul ebook ca si cel tiparit. kill the middle book. power to the digital people 🙂

so, despre ce este vorba in aceasta serie? space saga. un gen tot mai sarac in ultimii ani. cu military SF. alt gen tot mai gen ruda de la tara. poveste foarte bine construita. care te ia ostatic direct de pe tableta si te face sa traiesti intens Sindromul Stokholm varianta cu intelectuali. o gashca de personaje tinere si tonice. tehnologie Pussy Galore (long live James Blond), teorii din fizica new age. o nava cu personalitate, ca un cal arab intr-un film cu cowboys (vorbeste fratee..). final ascendant. din ce in ce mai multe carti sau filme nu reusesc sa se incheie la naiba frumos. daca tot am investit timp, macar da-mi si mie o bombonica la final. loosers..totul in jurul unei personajha feminina, la trecerea dintre adolescenta si ce naiba spun cartile de psihologie ca vine dupa. nu as fi crezut ca ma va prinde de ochi si de suflet o astfel de carte. dar a reusit. iar fair play-ul de cartier ma obliga sa inclin paharul in directia. comparatia cu Jocurile Foamei? none.

era sa imi aduc aminte..

am trecut (din nou) printr-o vale din albastru inchis. acolo orice incerci sa scrii spune prea multe despre tine. asa ca m-am oprit putin sa ii dau timp sa imi ramana in urma. si am scris in suflet catre prea prieteni. i think i knew the answer. and i liked it 😉

 

haiducii lui sapte psihopati sau cum l-am iertat pe Colin Farrel

de mult nu m-am mai bucurat asa de mult de un film ca la cei sapte psihopati (si’un caine). cam o saptamana. de la Savages al lui Oliver Stones (care mie mi-a placut foarte mult, dar am sa il pomenesc cu poate data viitoare). as vrea sa spun ca am ras in hohote de psihopati, dar cand m-am uitat inapoi, am vazut ca nu am facut-o nici macar o data. dar am avut un zambet sincer atarnat tandru pe la colturi de la inceput si pana la sfarsit. si bucurie in suflet. cam tot atat de mult. este un film de copy. replicile, dialogurile, monologurile si in general cam toate cuvintele din el sunt geniale. bineinteles, pentru oameni obisnuiti, ca mine. care s-ar uita mai degraba cu respectuoasa curiozitate la un psihopat in carne si oase, decat cu revolta indreptatita a normalului la cap. dar si imaginile sunt foarte aproape de calcaiele cuvintelor. mai ales in ultimele zeci de minute. si mai ales scenele din desert. sau cimitir. un film cu actori pe care eu ii  iubesc. „gen” Cristopher Walken,  gen. care este dupa mine unul dintre cei mai under rated actori. desi are o fata naturala de psihopat, inca de la o varsta frageda. dintotdeauna, mai precis. o stiti, fata aia de Charles Bronson, sifonata si obosita, expresiva prin lipsa de expresie. deci actiune alerta, umor cand negru cand absurd, dialoguri halucinante. si mai ales o coloana sonora absolut superba. pe care abia astept sa o caut pe torentele patriei. o lume frumos dezechilibrata intre pulp (fiction), manga/BD (SM) si copy de advertising. care surprinde perfect principala trasatura a universului psihopat: aberantul asumat senin. o tesatura de povesti absurde sau grotesti, dar puse atat de frumos in cuvinte si imagini incat devin calde.

aveti dreptate. ajuns aici m-am intrebat si eu acelasi lucru. cat de aproape sunt eu oare de acest univers, de vreme ce am rezonat cu el atat de puternic. dupa unele criterii de profilare socio psihografica (si chiar comportamentala, imi tot spun in ultima vreme unele persoane apropiate care interpreteaza gresit entuziasmul meu nevinovat de a pune in practica ce invat la sala), m-as incadra confortabil in una sau chiar doua tipologii de criminali in serie. dar sa ne intoarcem la farrel-ii nostri. am fost constant dezamagit de Colin Alexander Farrel. pana cand l-am vazut in Bruges. ce film superb.. l-am vazut deja de trei ori din mai anul trecut. pentru mine un film de atmosfera si de copy, construit in pas de turist handicapat catre un final halucinant. replici superbe de la gangsteri cu principii si profunzimi emotionale, actori mari, decor oniric intr-un orasel de turta dulce. Bruges. un film superb in care asasinul irlandez incepator joaca atat de tare, incat am fost nevoit sa-i dau un colt in viata mea. dar in cele din urma scriitorul/regizorul irlandez alcoolic si ratat  (scuze pentru oximoron) care se se impleticeste nevinovat printre picioarele a sapte psihopati a fost cel care m-a convins definitiv. chiar daca nu mai scoate nimic bun de acum inainte, eu l-am iertat de pe acum pe Alexander the Blonde. anticipat. eu zic sa le vedeti pe astea doua. merita. sa psihopatizati frumos! 🙂

Holy (Fracking) Motors

in vacanta asta m(i)-am facut de cap. am avut zile in care am vazut si trei filme pe zi. matineu, seara si noapte. Holy Motors este unul de noapte. de ore mici si suflete mari. de pahar sau afumaturi vegetale. as vrea sa va spun mai multe despre el. dar simt ca as minti. sau macar trada putinul pe care l-am inteles din el. adica aproape nimic 🙂 which is fracking great! ador lucrurile din care nu inteleg nimic. ma fac sa simt ca inca mai am o legatura functionala cu Realitatea. un film pe care am sa il mai vad inca o data. foarte curand. deci despre ce este vorba? un Actor de Oscar trece prin 12 vieti/roluri de-a lungul, de-a latul si de-a curmezisul unei singure zile. Politician, Cersetor, Artist, Ucigasi, Muribund, Iubit, Terminat (looser). nu, nu te vei identifica cu el. si nici nu va lua Oscaru’. asa cum sugeram mai sus, adjuvantele pot ajuta. finalul? Top Gear fracking in the Heavens. in rest? simboluri, roluri, actoreala, filosofenii, intrebari, mituri urbane si cinematografice. intr-un cuvant, weird stuff. eu l-am gasit lenevind pe net de „care au fost cele mai tari filme din 2012”. am avut norocul sa gasesc in prima cronica a lui un avertisment onest. nu citi nicio cronica inainte de a il vedea. ceea ce am si necitit si neregretat. si recomandat. dar daca totusi insisti, vezi aici. sau intreaba-l pe CTP 😉 aa..era sa uit: „free your mind and you ass will follow” 😉 din recomandarea unui preaprieten

la atlasul norilor am sezut si-am plans

incep abrupt. fix pe fix pe invers de cum este acest film Atlasul Norilor. rotund ca un Uroboros care isi poate baga singur capul in fund. mie mi-a placut filmul asta. este ca un post pe Facebook dupa miezul noptii unei zile de betie, ca un multitasking a trois, ca un vis lucid metempsihotic, ca un orgasm fantascient, ca o conferinta a lui Feynman despre inmultirea pisicilor de Schrodinger, ca o Metallica incrucisata cu Marco Antonio Solis, ca un copil de Bodhisattva si BerryAna Cosanzeana, ca un Forrest Gump care alearga dupa o stea. deci mi-a placut, deci. pentru un junkie de fantasy, SF si procrastinare ca mine, a fost ca un spectacol de artificii orientale in piata primariei din Alabama. imaginile sunt superbe. actorii sunt putini, dar platiti dupa numarul de scene in care joaca. unii joaca bine de tot. distopie, utopie, realitopie. este o colectie de prequels, sequels si sidequels din urzeala panzei aruncata intr-o doara pe sevaletul pe care Creatotul s-a proiectat candva pe sine in joaca, doar pentru ca s-a plictisit de propria-i perfectiune. cele mai nostine creaturi pictate vreodata acolo fiind fara indoiala oamenii.

dar cel mai frumos dintre toate din acea seara a fost faptul ca mi-a oferit o experienta protomi(s)tica: un deja lire. pana nu am ajuns inapoi acasa nu mi-am dat seama ca citisem acum de mult si cartea cu acelasi nume. care este atat de cuantica incat am nu am mai stiut daca eu am fost Zhuangzi-ul care  visat ca a citit-o sau ea cea care a visat ca l-a scris pe Zhuangzi. deci cartea, deci, chiar ca mi-a placut mai mult.

mesajul filmului? Karma rules. so, beware of the Big Indiferent Karma. mind tricks don’t work on Her. only karmical money 🙂 Namaste.

usor, usor cu fericirea pe scari :)

dulcea clipa cand ma asez linistit pe spate in scaunul cu fitze lombare, imi trag castile pe cap si ma pregatesc sa scriu a venit. in sfarsit. dupa o noua lunga perioada in care am meditat daca mai continui sa scriu sau nu. pana la urma a invins conformismul. deci mai da:)

astazi am chef sa scriu despre opresiunea fericitilor asupra oamenilor normali. adica asupra noastra, bietii depresivi. sa va explic. eu simt de ceva vreme o presiune uriasa de conformism social. cam de cand am inceput sa am un blog si sa stau mai mult pe Facebook. in jurul blogului sunt mai mult oameni apropiati. care prieteni, care prietena, care colegi de pe la facultate, care studenti, care colegi din industrie, care  oameni de bine cu care am lucrat de-a lungul timpului, care chiar tu care citesti acum. unii dintre ei au asteptari de la mine. de regula sa fiu cumva. obligatoriu bine. dar si fericit, inteligent, creativ, profund, spiritual, sincer, amuzant. ca si in multe alte feluri. mi se intampla des sa fiu admonestat dupa ce scriu ceva. pentru ca am vorbit despre un subiect inainte sa o fac cu el/ea. pentru ca am aratat ca nu sunt suficient de fericit. pentru ca subiectul cu pricina este prea superficial. sau prea studiat. sau pentru, pentru, pentru..si uite asa, usor, usor, te trezesti dincolo de dealul social, prinzand viteza catre cea mai groaznica forma de cenzura: autocenzura. stiu, stiu, ce veti spune acum. este un calcul social. este alegerea ta. tu decizi cat si daca vei pierde ceva. iar daca cineva se supara si vrea sa plece, oricum nu merita sa ramana. ce poti sa spui la asta? ai dreptate, dar nu ai dreptate, my dear Dr. Watsolomon. imi aduc aminte cu nostalgie de momentul in care am ajuns la concluzia ca lumea nu ar fi un loc mai bun sau mai frumos daca oamenii ar putea sa isi citeasca unii altora gandurile. acel moment de intelepciune aplicata in care am inteles trait ca fara minciuna si disimulare nu ar exista nicio forma de socializare umana. nici chiar sectele sau kibutz-urile spirituale nu au reusit vreodata in istorie sa faca asta. nici chiar relatia de confesiune cu preotul, duhovnicul sau psihanalistul. fracking nothing. pana si discutia cu realitatea de dincolo de dincolo (Dumnezeu, Buddha, Allah, Vishnu, Setul de Constante al acestui Univers, Whatever etc.) este contaminata de poker facialitate.

Facebook-ul este o sursa continua de presiune fericitala pentru mine. de fiecare data cand deschid pagina imi sar prin ochi direct in creier (aflat de mult in declin cognitiv) doar happy shinig people. care posteaza numai fericiri: fotografii cu ei in zbor, nunti vacante cununii, prietenii, intelepciune si vorbe de duh, idei revolutionare, muzica cu mesaj, pisicutze, copii, poze si citate motivationale, hipstereli, evenimente, cauze sociale (ex. salvati balenele blonde din showbizul romanesc), pupici dulci etc. wait, wait..apuc sa strig o data. dar deja e prea tarziu. modelul de values and likestiles a apucat sa-mi inghete cateva milioane de neuroni intr-un “toata lumea fericeste”. foarte foarte rar mai dai peste cate o injuratura, o revolta, o enervare, o depreseala, o negativa de vreun fel.  am ajuns sa le dau bietilor suparati un like doar ca sa incurajez o specie pe cale de disparitie. nu stiu voi cum sunteti, dar eu daca am cateva minute de fericire intr-un an, atunci acela este un an bun. cateva zeci de ore de suparari si tristeti. iar de restul pana la 365×24 din belsug cenusiu, banal, plictisitor, comun, fad, anost, searbad, repetitiv, plictisitor, banal. SSDD. but wait, urmeaza sezonul sarbatorilor fericite. preventiv, declar Patrulei Fericirii inca de pe acum: deja sunt foarte fericit 😉