Aseara am vazut o stire care m-a emotionat. NASA i-a facut lui Stephen Hawking un cadou superb: cateva minute de libertate. Savantul a fost transportat cu un Boeing special amenajat care a plonjat de la 10.000 astfel incat pentru 2 minute in interior a fost imponderabilitate. Cred ca este printre cele mai frumoase si mai nobile cadouri despre care am auzit ever si pe care le poate primi una dintre cele mai mari minti produse vreodata de specia noastra. Atat de mare incat corpul care o incape nu a mai putut suporta si a inceput sa se degradeze. Chiar si in aceasta conditie cutremuratoare el a gasit puterea sa continue si sa produca cele mai revolutionare ipoteze despre univers. Il respect enorm pe acest mai mult decat om, care si-a depsit conditia si trupescul si a facut pentru specia noastra mai mult decat alte 10 miliarde de mebri ai ei, including me. Respect pentru ca isi poarta cu demnitate cea mai grea cruce dintre toate: povara cunoasterii. Respect pentru ca a avut puterea sa isi revizuiasca chiar el munca de-o viata atunci cand oricum nimeni dintre cei care inteleg aceste concepte nu gandea ca ar trebui revizuit ceva in constructia lui despre univers. Respect pentru ca deschide mintea unor profani ca mine catre alte lumi, infinit de infinite ori mai importante decat „problemele” vietii noastre de mamifere aflate in varful lantului trofic de pe o planeta aflata intr-o galazie micuta din aglomerarea de galaxii din marginea bratului unei alte galaxii din norul galactic..si ordinele de marime pot continua pe multe pagini
Asta imi aduce aminte de o intamplare superba pe malul marii in vama, cu cativa prieteni. Dupa o noapte alba si instelata, asezonata din belsug cu branduri de bauturi alcoolice, in care subiectul principal a fost Stephen Hawkins si cartile/teoriile lui, ajungem in final spre dimineata sa constientizam maretia acestor constructii si a universului in general si infinit de infinita micime a problemelor cu care ne macinam infima noastra viata. Si atunci, ca o concluzie iluminatorie unul dintre noi spune: „Uau! Avem atatea lucruri extraordinare de descoperit, iar noi (oamenii, adica n.n) ne certam si ne omoram intre noi ca prostii..” Replica la fel de genuina si pierduta in visare vine imediat: „Da, mah.. Parca am fi o planeta de romani..”
Doamne, cat de mult mi-as dori sa vina extraterestrii zilele astea..
return to the com(m)unity 
Pingback: Violeta-Loredana Pascal. Afaceri, imagine, comunicare, relatii publice si personal » Blog Archive » M-am saturat de “handicapati”
as vrea sa invat si eu sa fac „the trick” cu selectarea sectiunilor de comment-uri ale blog-urilor pe care le citesc..
cei care se „handicapeaza” cum spuneai si tu nu stiu ca in felul acesta isi redus speranta de viata cu cativa ani. Asa cum spuneam mai inainte: „o tara de romani”..
recunosc ca am fost si eu foarte emotionata pentru Stephen. Nutresc acelasi enorm respect pentru el. Insa… momentele lui de libertate sunt la fel de infinite ca si universul pe care-l descopera. Deoarece mintea lui e libera. Asadar… go on, Stephen. Mi-as dori sa am mintea libera ca a lui.
PS: Dan, si eu imi doresc sa vina extraterestrii!! Chiar si aia mari si rai din Independence Day. Poate ne linistesc ei.
nu avem noi atat noroc cu extraterestrii. sunt ca americanii, ii asteptam 50 de ani si cand vin, se duc mai intai la sarbi 🙂
e o poveste frumoasa. de mult ne gandeam la croitorasul cel viteaz. dar nu stiam ca arata asa. nici macar nu stiam ca ajuange asa sus.