looky but no touchy

de vreo trei ani si trei tablete citesc in disperare pe format digital. l-am explorat in toate formele lui. legale sau ilegale. cu DRM-uri sau fara. cu imagini sau fara. cu torente, pdf-uri sau epub-uri. sunt membru intr-o kindle biblioteca comunista cu cativa prieteni. in care avem aproape 200 de carti. am devenit expert in Calibre, scoaterea de drm-uri si transformarea dintr-un format in altul. dar ma doare sufletul. asa cum nu ma durea pe vremuri la karma sa cumpar haine sau lucruri furate de dincolo de baietii din cartierul in care locuiam atunci cu mandrie. as vrea sa fac totul legal by the book ca sa ajut domeniul asta tot mai putin populat. sau sa pot recunoaste (macar) prin bani meritele unor oameni care gandesc lucruri frumoase. dar cu rusine marturisesc ca viciul acesta frumos ma face sa merg mai des decat mi-as dori in ilegalitate. principalul motiv este timpul. cand vreau sa citesc ceva, apoi as vrea sa o fac atunci. I am a binge reader. nu am chef sa astept sase luni pana ce cartea trece prin toate fazele ciclului de marketing ca sa naufragieze in cele din urma in format digital legal.  al doilea este pretul. chiar si cand apare repede sau de la inceput in digital, pretul este aproape la fel de mare ca pentru editia tiparita. iar asta ma enerveaza rau de tot. al treilea este ca salvez spatiu. deja nu mai am loc in casa sau bagaje pentru carti, iar in curand nici la prieteni. asa ca sunt in situatia paradoxala in care as vrea sa fiu cinstit, dar nu pot sau nu merita sa fac acest efort. in cazul in care deja am fost inteles gresit, nu sunt un militant pentru capitalism. nici macar pentru fairness. cand vine vorba de cunoastere, eu cred in comunism. cred ca ar trebui sa folosim un alt sistem economic prin care sa ii recompensam pe cei care produc cunoastere adevarata. sau macar utila.

dar sentimentul pe care il traiesc cand atipesc intr-o dupa amiaza cu soare cu o carte de hartie in mana nu mi-l da inca niciun device. yes Mr. Jobs, not even your ipad. parca ma simt mai destept, mai intelept sau macar mai cu rost cand tin o carte intre maini. citesc mai incet si ma bucur mai mult de cuvinte. actul fizic al trecerii paginii prin degete, limba si ochi ma implica mai mult. imi flexeaza mai multi muschi de emotii sau ganduri. in fata ecranului ai tentatia de a trece mai repede peste pasajele care te plictisesc. si slava domnului ca orice carte le are. poate ca este de la varsta si inevitabila degenerare a functiilor cognitive superioare. sau poate de la intelepciune. care te face sa iti accepti zambind defectele, stiind ca oricum nu mai ai timp sa le depaseti. si poate nici rost. dar eu de cand citesc preponderent pe tableta ma simt mai prost. gandesc mai superficial. traiesc mai mult in viitor decat in prezent. in dorinta si lacomia de a trece mai repede la una din celelalte carti care ma asteapta deja la un deget distanta. simt ca intre cartea digitala si cea tiparita este o relatie similara ca cea dintre film si serial. cea de-al doilea este mai mult si mai superficial. asa ca m-am decis sa aplic legea lui Pareto in lecturile mele: 80% digital si 20% pe hartie. sa ma duc din nou la targuri de carte. sa imi petrec din nou dupa amieze de we in ceaibrarii rasafoind carti, uitandu-ma pe furis la oameni si dezbatand cu unii dintre mine ce si cat vom duce in acea seara spre casa.

m-am hotarat sa devin post

acest post este un contract intre mine si lume. pentru ca odata scoase din degete, cuvintele nu se mai pot intoarce in tine la fel cum au plecat. acum multi ani am citit o carte. mi-a placut atat de mult, incat m-am hotarat (si eu, ca multi altii) sa devin prost. m-am apucat cu atata seriozitate de treaba, incat nici nu mi-am dat seama decat acum ca am reusit. citesc mai mult digital decat pe hartie, petrec mai multe ore pe net decat meditand, stapanesc mai bine brb-urile si fluxurile si refluxurile facebook-ului decat pe ale mele. asa ca, incurajat de acest succes personal, m-am decis sa devin si serios. caci ce poate fi mai datator de speranta pentru ceilalti decat sa le ai pe amandoua? si cat de greu poate fi asta? este suficient sa te incapatanezi sa faci lucrurile pana la capatul planului cu care ai inceput. mult mai usor decat sa iti traiesti viata ca pe o alergare in zig zaguri aleatorii printre gloantele lucrurilor, oamenilor sau normelor. mult mai usor sa tii minte decat sa te lupti sa stapanesti arta magica a uitarii. asa ca de astazi am sters toate link-urile acestui blog, i-am schimbat lay-out-ul, subiectele si felul in care voi scrie. ma incurajeaza faptul ca voi, cei care intrati din cand in cand aici, sunteti putini. si intelegatori. pentru ca cea mai grea lectie pe care o am de invatat este sa incep sa spun nu. pentru ca oricat de mult ai vrea sa ii ajuti pe ceilalti, nu ai ce sau cu ce pentru toti. or not just yet.

Indonezia. Prambanan.

cel de-al doilea loc din Jawa care mi-a spus ceva a fost complexul de temple hindus de la Prambanan. are trei temple dedicate catre Trimurti, trinitatea hindusa: Brahma (creatorul), Vishnu (pastratorul) si Shiva (distrugatorul). primul templu hindus autentic pe care il vizitez cu carnea si oasele la mine. este foarte aproape de orasul Yogyakarta. cred ca singurul motiv pentru care a rezistat in acea mare de musulmani este ca aduce bani din turism. altfel nu pot sa imi explic. pana si ghizii sunt musulmani si deloc interesati de hinduism sau cultura indiana. ingana cateva vorbe despre arhitectura intr-o engleza framantata si cam gata. a fost o senzatie foarte ciudata pentru mine sa stiu mai mult despre buddhism decat ghidul de la Borobudur sau hinduism decat cel de la Prambanan. macar de asta am scapat repede spunandu-i ca  nu ne intereseaza prea tare locul si de aceea vom sta doar cat timp trage el un pui de somn undeva la umbra. imi este greu sa pun in cuvinte ce este cu acest loc. astept Angkor Wat. o singura recomandare. mergeti la prima ora sau cat mai devreme cu putinta. dupa ora brunch-ului soarele este dureros, iar locul mai expus decat o balena pe banchiza.

Indonezia. partea intai: Jakarta.

so. vacanta in Indonezia. de ce? m-au intrebat atat de multi prieteni, incat nici nu mai stiu ce le-am vandut. voua va spun ca am vrut sa ma apropii tiptilos de epicentrele de suflet ale Asiei mele. nu stiu ce as fi facut daca mergeam prima oara in Kashmir, in sudul Indiei sau in Tibet. dar mai ales pentru ca aici este locul care m-a pus prima oara pe drum. Borobudur. cel mai templu Buddhist din lume. dar nu asta conteaza. importanta unui loc este data de cat este de mare pe harta ta, nu pe cea a celorlalti. am vrut sa incep cu inceputul.

so. mai intai am fost in capitala acestei sa ii spunem tari. sa ii spunem nu pentru ca nu i-as respecta pe oamenii acestia degraba puitori de bombe, ci pentru ca sunt cu totul foarte departe de ceea ce intelegem noi prin tara. Indonezia este o colectie de 17500 de insule, dintre care aproape 7000 nu sunt locuite. iar cea mai mare parte a populatiei este concentrata pe cateva insule mari, dintre care cea mai importanta este Jawa. eu de Jawa, Borneo, Sumatra si Noua Guinee citisem doar pe etichetele pungilor de cafea de la Starbucks, in cartile de aventuri – cand eram mic – si in cele de antropologie – cand m-am facut ceva mai mare. vanatori de capete in pielea goala, jungle, vulcani, colonial – abjectiv, antropologi pe cai albi si misionari care incercau sa ii invete pe bietii oameni cu forta si altceva in afara de celebra pozitie de rugaciune. si parca ceva de prin al doilea razboi mondial, cu japoneji si portavioane americane. si cam atat. repet, no disrespect. mai stiam ca este I-ul din BRIC si ca este pe caluti economici de mare din ce in ce mai maricei prin Asia de Sud Est. cand am ajuns acolo primul shock. bzzz.. cea ce-a treia natiune din lume dupa populatie. what?!? pai si SUA? frack SUA. long live the new breeders. al doilea shock. bzzz..sunt musulmani. 90%. pai si Orientul Mijlociu, Africa, astea? frack Orientul Mijlociu. long live the new believers.

deci capitala Jakarta, deci. 12-13 mil. suflete si cateva zeci de mil. de scutere pe o suprafata mai mica decat varful unui ac incins pe care topaie un numar neprecizat de ingeri. o aglomeratie de oameni&masini&scutere si o poluare demne de iadul celor mai corupti planificatori urbani. aeroport-hotel: 30 km in 3 ore. am crezut ca ma dezintegrez. daca nu as fi avut deja mintea strivita de un fus orar mult prea indepartat, cred ca in vara asta reuseam sa bifez cu succesuri stirile de la ora cinci. dar mi-am cerut-o singur. eu si curiozitatile mele antropologice. eu si nevoia de a cunoaste direct alte culturi. cu atat mai mare cu cat prieteni bine voitori si bine informati imi spusesera sa uit de Jakarta si sa esuez direct cu burta pe nisipul din Bali. eu nu si nu. batman, batman..mmhhh..acum ma alatur corului antic si va spun ca daca nu suferiti de masochism turistic sau antropologic Jakarta ar fi bine sa fie doar un nume pe o wikipedie. sau cel mult un popas de cateva ore intre doua zboruri. va spune asta un om care a stat acolo trei zile si doua nopti (de ce? de ce?).

ce este de vazut in Jakarta? dupa mine doar viata reala a unei metropole asiatice din lumea a treia. foarte sarace. ceea ce se intampla la poalele zgarie norilor si putin mai departe de hotelurile pentru straini care sunt pazite ca niste baze militare. dar neaparat ziua, cu ghid si masina la indemana. ca sa intelegeti,  politia jakarteza are ca sediu un zgarie nori intreg. nou noutz. respect. totul aici se intampla prin interactiunea directa cu unul sau mai multi oameni. de regula mai multi. iar asta pentru ca fiecare dintre ei trebuie sa manance in ziua aceea. si pentru asta trebuie sa faca ceva, ca sa primeasca cativa centi. la orice activitate, cat de marunta sau fara sens pentru noi – cum ar fi opritul coloanei de scutere ca sa mai iasa unul dintr-un gang; o indicatie obscura, un ghid care sta cu tine cand te plictisesti etc. – se lasa bacsis. oricat de mic. nicaieri ca in aceasta cultura nu am mai am trait atat de direct faptul ca banii sunt sangele care leaga si tine in viata o comunitate. literal. in cazul unui accident oamenii se inteleg intre ei. nu merge nimeni la politie. cel mai adesea pentru ca ambii impricinati nu au carnet de sofer sau scuterist. dar mai ales pentru ca face parte din ADN-ul lor sa se descurce fara sa apeleze la reguli si institutii formale. sunt oameni foarte mandri de libertatea lor haotica. pana la urma, totul este din mila si vointa lui Allah.

in rest? merita vizitat muzeul national, monumentul (tot) national, universitatea Trisakti langa/in care armata a ucis 1200 de studenti si a distrus 6000 de cladiri in 1998 (ghidul ne-a aratat cu mandrie podul pe care stateau soldatii cand ii vanau pe studenti. incredibil..), portul vechi, cateva piete. poate si un mall. toate intr-o zi. de restul bagati spa. sau si mai bine, plecati mai repede catre Yogyakarta, Sumatra, Noua Guinee sau Bali.

muzeul national

buni salbatici surprinsi in chihlimbar

momonumentul national. foarte, foarte lung. cupola cu cateva zeci de kilo de aur. cam atat.

fresca pe monumentul national

Jakarta la inaltime

la poalele norilor suntem noi

cocos pe roate

picnic la marginea drumului

fresh tuc tuc

do I really want to do this?!?

se poate una si la domnul?

trei pe o bicicleta

no match for Peter’s massive alien intelligence

de mult, tare de mult, am reusit sa urc intr-una din poienile cu fluturi cu pete rasa Zuang Zi. taare frumoasa. am facut o vreme drumuri scurte de o zi sau de o noapte de la baza patru Chomolungma, dupa cum imi ajungea combustibilul. sau suflul. apoi mi-am facut curaj si am ramas cateva zile. mai tarziu am stat cu ei o saptamana intreaga. fiind hipioti impatimiti, primul lucru pe care m-au invatat a fost cum sa imi fabric singur cateva droguri. de asta era de altfel sa mi-o iau de cateva ori groaznic in lumea lume de la diversi dealeri cand ii refuzam prietenos si superior cu nemuritoarele cuvinte “mersi, le am pe ale mele”. in fine. ce sa ceri de la niste agricultori?!? cum sa inteleaga imbuibatii cu nas alb si peri verzi cati ani am bagat eu la trapeze si salturi de credinta pana am primit retele astea? si doar cu plase de un leu sub fund? dar sa revin. m-au intrebat saracii fluturi daca mergem mai departe. m-am gandit o vreme si dupa alta mi-am zis sa ma intorc. mai am de dus cateva lucruri si apoi sa ma duc de tot acasa. si daca tot o fac, atunci macar sa o fac pe undercover. I am a master of disguise; Shogun means nothing to me; Namu Amida Butsu poate sa spuna si un prost (daramite eu..); toate au aceeasi valoare de adevar la nord de fluviul Amitabha; doar un singur moment, unul singur; sa petrecem cu Laya Band pana se lumineaza; mai am cateva milioane de pauze in nari si chiar daca nu nimeresc acum niciuna, macar de un bardho tot ma prind pana la capat; Krama bate Karma; arta transpira de Rasa care este sora mai mica a lui Sama; sa tesem frumos cu ursul Spanda.. samd. astea si inca doua trei pure si dure. so wtf mi-am soptit atunci in fontanela cu mandrie. let’s do it (in) Romania. pe vremea aia Peter era “decat” un nume dintr-o povestire zen cu samuraiul Murphy. doar dupa multi, multi ani am inteles ca cea mai perfida intruchipare a lui Mara nu este cea sub care i-a bagat sub nas the one way ticket to Paradise Ocean surferului de sub smochin. no siree Bob. nope. aia, aia.. este de fapt Peter. care ne zice ca orice om face diverse chestii pana cand isi atinge nivelul de incompetenta. si ca sa tai scurta o poveste din care sper ca nimeni sa nu inteleaga nimic (take that you link heaters..), dupa o lunga si incrancenata lupta din care am iesit “decat” cu ajutorul dragei mele Depresii de Primavara, am inteles ca l-am vazut pi Peter. este un soc aproape la fel de mare ca cel pe care il are un adolescent cand da cu mana de prima-i lipsa de erectie. e greu sa accepti ca nu mai ai loc pe tine unde sa-ti lipesti cocoase. sau ca nu mai ai patru maini cu care sa jonglerezi cu bile care sa invart deja atat de repede incat au devenit un uroboros burtos care alearga de bezmetic cu curul inaintea capului (pardon my French). ca e mai cinstit sa pui unele jos si sa te bucuri cand le ridica cineva. a fost cumplit pana am luat decizia sa mai dau afara cateva din personalitati. ne intelegeam atat de bine.. acum m-am linistit. vad limpede din nou. I’ll travel light. I’m going home.

pentru ca n-am mai spus nimic de mult

gata. am trecut cu fruntea neteda pe dinauntru si pe dinafara si peste depresia din primavara asta. parca mai lunga si mai fara patimi, dar si mai calda si prietenoasa. deh, acum ne stim de ceva vreme. aproape ca nici nu mai simt cand vine si cand pleaca. m-am gandit candva ca indicatorul cel mai potrivit pentru a te lamuri daca mai esti sau nu intoxicat cu astenic si dantela veche (de primavara sau de ziua a saptea), este iesintratul la iarba verde. daca te simti mai bine dupa, inseamna ca inca mai esti cu ea in suflet. daca te simti la fel de nashpa dupa ca si inainte de, inseamna ca ai depasit momentul. ridica-te si bucura-te, Lazare 🙂 pe mine m-a scos din stare altceva. un film. Last Year in Marienbad. prima oara l-am vazut cand eram mic, mic. si nu am inteles nimic. acum sunt mare, mic. si tot n-am inteles nimic. dar de data asta a fost n-am intelesul bun. de dincolo de minte. de cand l-am vazut am citit toate cronicile de amatori si de profesionisti pe care mi-am putut pune ochii. asa m-am hotarat sa tac. oricum mi s-a parut dintotdeauna trist si fara rost sa storci visele din lumea lor umeda de intelesuri, in asta uscata de cuvinte. pentru ca visele sunt niste pesti. care nu gandesc. pentru ca deja stiu totul. caci filmul asta este ca un vis. ca unul in care esti constient ca il visezi si totusi reusesti cumva sa te pastrezi mai multa vreme pe creasta valului dintre fluturare si Zuang Zi. mi-a mai adus aminte de autohipnoza si regresie. si de foarte de demult, desi nu a trecut de atunci decat un an. un film atat de oniric si hipnotic incat poti sa il folosesti sa intri in transa fara sa te imbeti cu multe carje. e lung, e greu, e circular, e incalcit. e o discutie ishin denshin cu Alma.

dar acum sunt pregatit sa ies din nou in lume. si pentru ca nu am mai scris de mult, inainte de relua sirul incoerent dar sincopat de aberatii, simt nevoia unui mini-manifest. un fel de te zero, acum cu o formula imbunatatita cu responsabilitate (just kidding..) si aducere aminte. ador te zerourile. cred ca sunt dependent de ele, cu sau fara te in fata. ador energia difuza si plina de potential a haosului primordial. ador sa le invelesc in ziare vechi la suflet si sa la tin prin poduri pana incep sa se mai coaca. iar cand le simt cum ca se pregatesc sa plece spre trecuturi, sa mai sa le mai strang o data in brate ca sa ma resemnez ca nu ne vom mai intalni decat candva prin multiversuri. eu scriu asa cum sunt. cu perioade de prezenta si perioade de absenta. atunci cand simt ca am ceva de impartasit cu norul sau cu unii din nefericitii mei colegii de specie. altfel prefer sa tac. oricum, la cat de iute creste vorbosfera, un strop de liniste este romantic de lipsit de sens. so, let the hunger games begin. I’ve got cookies 😉

niste barbari

filmele sunt un pretext confortabil pentru a scrie despre tine. sau despre gandurile tale. cateodata le vad ca pe discretul „de la un prieten” lacare apelam atunci cand ne este lene sau frica sa luptam cu ceilalti pentru gandurile noastre. de obicei atunci cand traiesti de-a lungul granitelor inveti pana la urma the hard way cum sa treci intr-o relativa siguranta dintr-o parte in cealalta, agatat de gandurile tale nevandute inca.

deci Savages al lui Oliver Stone. mie mi-a placut rau de tot, asa cum mi-au placut cele mai multe dintre filmele lui. Platoon l-am vazut inainte de 89 pe VHS. in una din noptile lucrative de „video pe bani” cu care imi finantam alte activitati de entertainment. reteta era simpla. un player VHS, o locatie fara parinti pentru o noapte, o gasca de pustani si pustanite dispusi sa plateasca cat pentru doua bilete la cinema pentru sase filme. comedie, bataie, razboi, pornet, actiune, groaza. daca erau si fete, de regula inlocuiam una din categoriile de mai sus (pick one..) cu una mai cu lacrimi si eventual de suflet. un fel de video DJ-iala. iar printre maldarele de rahat de celuloid se strecurau inevitabil, de obicei cand audienta picotea rapusa de cultura si alcool, cate ceva mai bun. sa vezi Platoon sau Apocalypse Now la varsta la care nici macar bataile de cartier nu produc cantitatea minima de sange care sa te scoata din febra data de adrenalina, it’s priceless. bineinteles ca nu am inteles nimic atunci. erau doar filme de razboi, alte Commando-uri cu Schwarzenegger-i mai necunoscuti. nimic din poezia unui The Thin Red Line, inca cel mai frumos film de razboi pe care l-am vazut vreodata. dar unele imagini au ramas lipite fara de stiinta de niste colturi ale mintii. un joint fumat din teava unei arme, un stol de elicoptere cu soarele in spate scuipand marinimos gloante si Wagner, mirosul de napalm de dimineata, nebuni care fac surf sau povestesc lucruri ciudate inainte de a fi ucisi.

deci Savages. mi-a placut felul cald grunjos in care e filmat. mi-a placut ca este plin de galben si lumina atunci cand este pe afara si plin de umbre si de rosu atunci cand este inauntru. mi-au placut actiunea si scenele brutale apropiate de realitate. mi-au placut armele stralucitoare si tacticile ex. SEALS-ilor. mi-au placut actorii, unii dintre ei monstruletzi clasici si pufoshi. mi-a placut povestea de dragoste dintre cei trei eroi. O, Chon Mr. Eat Shit and Call it Caviar (cu doua tururi in Irak care i-au inlocuit orgasms cu wargasms) si Ben Buddhistul. ea „decat” una. arhetipal de feminina. deci duala. povestea este a ei, ca intotdeauna („Just because I’m telling you this story… doesn’t mean I’m alive at the end of it”). ei decat Unul, de data asta doar cu doua din cele trei fetze extreme ale masculinitatii. retragerea din lume in pace si in bunatate si lumea doar o lupta. buddhistul si razboinicul. uniti de principiul placerii esentializat in sex, iubire si in droguri. the best iarba that is este de altfel motivul pentru toata lupta. dar niciun paradis nu este infinit sau poate rezista etern asalturilor barbarilor de dinafara zidurilor (nici chiar cel californian). in cazul asta cartelurile mexicane, practicante ale unei violente salbatice, intunecate si plina de atrocitati.

mi-a mai placut pentru ca a pus salbaticia in termeni de semantica. civilizat versus salbatic. ce ne defineste ca civilizati sau ca salbatici? libertatea de a te droga, a iubi si a trai cu doua persoane in acelasi timp? libertatea de a tortura si a ucide pentru bani sau pentru respectul inspaimantat al celorlalti? libertatea sau respectarea unor reguli? in orice conflict fiecare tabara este civilizata doar de regulile sale. si astfel se indreptateste sa parcurga oricata barbarie pentru ca ceilalti sunt salbaticii. prin simplul fapt ca sunt aflati in afara zidurilor ei de reguli.

poate ca mi-a placut atat de mult si pentru ca m-am intrebat mult timp si multe suflete daca principiile pasnice ale buddhismului pe care le-am adoptat tare de mult pot rezista in fata Realitatii. pentru mine filmul asta a fost despre „cat de departe esti pregatit a merge pentru a-i salva pe cei pe care ii iubesti?” poti renunta la esenta cea mai adanca a buddhismului – non violenta – pentru a salva prin violenta o fiinta pe care o iubesti? iar cei care ti-o iau ar merita dupa orice lege a lumii si nelumii sa dispara? inca nu stiu si nici nu vreau sa aflu vreodata raspunsul la aceasta intrebare. o coincidenta ciudata a facut ca in perioada acestor ganduri un cineva total necunoscut sa fi pasit cu bocancii plini de noroi si intuneric in viata mea si a celor foarte dragi. iar eu sa fiu in pozitia de a-i provoca mult rau. am reusit pana la urma sa rezist tentatiei de a lasa ca glontul sa treaca de cealalta parte a urechii. dar nu ma pot opri din gandul ca am luptat din nou cu cel care iubeste sa faca asta. si inca nu stiu cine a invins de fapt.

la finaluri m-am oprit insa cu dragostea. sunt doua. unul de poveste iar altul de tradare. vorbesc tot despre film. omul care a facut Natural Born Killers ca sa dea un copios sut in cojones-urile plasticate ale Sistemului aici a pactizat cu el. acum dreptatea si binili invinge. cavaleria legala ajunge la timp. m-a intristat castrarea asta de final. dar poate si aici a vrut sa ne transmita un mesaj. the System allways win.

sau poate ca totul a fost doar despre asta: „I looked up the definition of savage. It means cruel, crippled, regressed back to a primal state of being. One day, maybe, we’ll be back. For now, we live like savages… beautiful, savages.”

la atlasul norilor am sezut si-am plans

incep abrupt. fix pe fix pe invers de cum este acest film Atlasul Norilor. rotund ca un Uroboros care isi poate baga singur capul in fund. mie mi-a placut filmul asta. este ca un post pe Facebook dupa miezul noptii unei zile de betie, ca un multitasking a trois, ca un vis lucid metempsihotic, ca un orgasm fantascient, ca o conferinta a lui Feynman despre inmultirea pisicilor de Schrodinger, ca o Metallica incrucisata cu Marco Antonio Solis, ca un copil de Bodhisattva si BerryAna Cosanzeana, ca un Forrest Gump care alearga dupa o stea. deci mi-a placut, deci. pentru un junkie de fantasy, SF si procrastinare ca mine, a fost ca un spectacol de artificii orientale in piata primariei din Alabama. imaginile sunt superbe. actorii sunt putini, dar platiti dupa numarul de scene in care joaca. unii joaca bine de tot. distopie, utopie, realitopie. este o colectie de prequels, sequels si sidequels din urzeala panzei aruncata intr-o doara pe sevaletul pe care Creatotul s-a proiectat candva pe sine in joaca, doar pentru ca s-a plictisit de propria-i perfectiune. cele mai nostine creaturi pictate vreodata acolo fiind fara indoiala oamenii.

dar cel mai frumos dintre toate din acea seara a fost faptul ca mi-a oferit o experienta protomi(s)tica: un deja lire. pana nu am ajuns inapoi acasa nu mi-am dat seama ca citisem acum de mult si cartea cu acelasi nume. care este atat de cuantica incat am nu am mai stiut daca eu am fost Zhuangzi-ul care  visat ca a citit-o sau ea cea care a visat ca l-a scris pe Zhuangzi. deci cartea, deci, chiar ca mi-a placut mai mult.

mesajul filmului? Karma rules. so, beware of the Big Indiferent Karma. mind tricks don’t work on Her. only karmical money 🙂 Namaste.

the next immediate past business

in acest moment cel mai eficient business din lume este despre gratis. Google este cel mai bun exemplu in aceasta categorie. sau Facebook. dar ca orice lucru gratis, este de fapt cel mai scump. platim in valute pe care le simtim mai putin in portofel, dar mai mult in suflet. mai mult peste o vreme si mai putin imediat. platim cu picaturi de informatie despre personalitatea noastra, despre valorile si lucrurile care ne plac ori conteaza pentru noi, despre pasiuni, despre aspiratii, despre lucrurile care ne pun in miscare. despre cine suntem de fapt si despre ce este viata noastra. platim cu puncte de contact dintre noi si infosfera, the cloud, the network, whatever. puterea de calcul creste galopant catre momentul de singularitate prognozat in 2020 cand capacitatea de procesare a masinilor o va depasi pe cea creierului uman. iar puterea de calcul taraste in urma ei pe asfaltul lumii capacitatea de predictie. foarte putini oameni inteleg la ce nivel de precizie au ajuns modelele predictive despre grupuri mari de oameni. sau modelele de comunicare/advertising facilitate de tehnologie. dar ei devin din ce in ce mai multi.

am o intuitie apasatoare ca viitorul mare business va fi despre privacy. cred ca tot mai multi dintre noi vom fi dispusi sa platim pentru a invata cum sa zburam under the social radar. despre cum sa ne steargem urmele din infosfera. in special cele pe care le producem cu inconstienta generozitate chiar acum. despre cum sa ne reducem punctele de contact dintre noi si lumea digitala, augumentata, virtuala, whatever. linistea, tacerea, retragerea sau simpla si inteleapta lene vor fi cumparabile cu tot felul de valute forte. money included. iar stalkeri analogici, jockei digitali, guru informationali, pseudo life coachers, whatever vor incepe sa infloreasca precum ciupercile dupa o ploaie pe niste picioare de lemn. ma consoleaza „decat” faptul ca am aflat despre toate acestea acum multi multi ani. de la niste profeti. iar semnul cel mai puternic ca sunt pe drumul cel bun, cu suierul doplerian al inevitabilitatii in plete, este zambetul neincrezator si bland al celor dragi, cu care am din cand in cand curaj sa ies din mine si sa vorbesc. care imi soptesc tandru din pupile „te-ai ticnit” atunci cand le spun ca stiu de acum multi ani de vreo ultima descoperire tehnologica. so, recomandarea saptamanii: Prophets of Science Fiction. eu zic sa incepeti cu cei post apocaliptici. long live Lo Teks warriors.

Andaluxia de vara

in vara asta am reusit (silit de presiuni emotionale) sa imi inving disapora fobia si sa merg in sudul Spaniei. Andalucia. incep prin a va spune ca in cele zece zile de haladuit prin zona nu am auzit decat o singura data vorbindu-se romaneste. si intr-un context civilizat. era plin insa de turisti francezi si americani. formula cea mai rewarding pentru noi este de ceva vreme turismul hand made. in acest caz Madrid cateva zile, inchiriat masina, amplasat tabara intr-un punct central al Andaluciei si plecat de aici in incursiuni de o zi catre zone frumoase. locatia centrala a fost Granada. o alegere foarte inspirata deoarece este un orasel cu o zona veche superba. chiar si dealurile pline de pesteri in care isi duceau acum 100 de ani traiul de azi pe noapte tzgitanii au ajuns acum zona culturala protejata de Unesco, cu preturi pe metrul patrat care rivalizeaza cu cele din Dorobanti. mi-a placut atat de mult orasul incat as fi zacut impacat imbalsamat in sangria toata vacanta doar aici. stradute aglomerate, cladiri frumoase, locuri superbe de mancat si de omorat timpul, castele, catedrale, bazaruri, culori, ceva-uri de vazut din care te intorci cu stari si poze frumoase. strada de la poalele Alhambrei de unde poti vedea castelul luminat noaptea este superba. din Granada poti face incursiuni in toata zona de sud. cele mai importante sunt Cordoba, Sevilla si Gibraltar. drumuri excelente. autostrazi adica. sanse acute sa redescoperi placerea de a conduce. sunt atat de multe impresii, incat sistematizarea lor ar presupune un mare efort. atat de mare incat lenea mea structurala a decis sa suspende procesul. mai bine va spun cateva concluzii si las cateva fotografii sa vorbeasca in locul meu. oricum o fac mai bine. primul learning: aeroportul din Madrid este un orasel in sine. am mers 40 min. in jurul lui, incercand sa intru. abia, abia am reusit. trebuie gestionat cu multa rabdare, atentie si harti. beware of the big bad aero woolf. al doilea: daca stai in Madrid doar 2-3 zile, mai bine te concentrezi pe exterior, parcuri si shopping. daca apuci sa intri in muzee esti pierdut. si le faci in graba. mai bine le lasi pentru un citybreak. este unul din orasele in care merita sa incepi cu bus-ul turistic ca sa poti construi un short list realist de locuri de vizitat. mancare excelenta. am auzit vorbindu-se mult in romana. beware of the little bad wallet collecting people (asa este, v-ati prins deja, politic incorectilor ..). al treilea: inchiriati o masina de mici dimensiuni. dificultati majore cu locurile de parcare. plus 15-20 eur/zi. al patraulea: va amintiti ideea ca musulmanii sunt o ceata de salbatici care vor sa distruga civilizatia in general si cea occidentala in particular? (intalnita in special in filmele americane). dupa ce am vazut cu ochii mei cate ceva din cultura maura, cred ca asta este doar propaganda. moscheia din Cordoba, transformata in catedrala crestina este amazing. iar cand iesi din partea maura a castelului Alhambra si treci prin cele cateva camarute amarate si strambe adaugate de crestini la 50-100 ani dupa recucerire, comparatia este si mai acuta. au facut si crestinii mult mai tarziu niste catedrale gotice de te trec fiori (cea din Sevilla este extraterestra si te intrebi ce naiba caut eu in ortodoxia mea, cand crestinismul poate fi atat de spectaculos in catolicism. a, da. mi-am adus aminte. noi am stat pavaza Europei in timp ce ei le construiau 🙂 nici cu cea din Granada nu mi-ar fi rusine sa ma reprezint in fata lui Dumnezeu. cinci si ma opresc aici: intre copilarie si balciuri exista o legatura nemuritoare. m-am bucurat ca un Mihail copil de balci la zilele orasului Almeria: tiribombe, calusei, mancare facuta pe loc, mustind de ulei incins si calorii, exces de culoare, maree de oameni, costume populare, haite de copii urland si hapaind la vata pe bat si inghetate, margele colorate pentru papuasi, bere, ieftineala, brilliance. sase: cel mai bun restaurant este piata. ce am mancat in piata din Madrid nu am gasit la niciun restaurant. concluzia concluziilor? it’s time for Asia. pe care am evitat-o pana acum de teama ca daca ajung aici, nu ma mai intorc de buna voie 🙂

intre traditie si calitate, „barbatii e porci”

cel mai bun restaurant e piata

Flamengo away

„sa moara, sa facaaa..” (partea I)

„sa moara, sa facaaa..” (partea II)

before Flamenco

after Flamenco

„ce-i fata, Flamingo asta?!?

Flamenco was here

in Mauria we trust

in women we trust

Gradinile Paradisului

from Catedralia with love

„like a bird on a wire, like a drunk in a midnight choir, I have tried in my way to be free”

castele de nisip

chipurile lucrurile ar sta cam asa

patate fresca

L.A. Balci

un taran la curtea regilor mauri

Fiat de lux