viva la resolution

*citirea acestui post dureaza 67 de secunde*

este atat de induiosatoare aceasta febra a rezolutiilor care ne cuprinde pe unii la sfarsit de an. iar pe ceilalti la inceput de an. aproape ca imi vine sa plang de aspiratie cand ma gandesc la zecile de rezolutii pe care mi le-am propus de-a lungul anilor. apasatoare frustrari, ascunse dorinte, utopice vise, tacute vibratii sociale (and more..) ne astern pe umerii deja anemici de viata si aceasta dulce povara. “de anul viitor voi fi un alt om”. mai bun, mai generos, mai serios, mai.. mai altceva, mai altcumva. fiecare cu mai mai-urile lui. care dupa personalitate, care dupa buget. foarte putini avem curajul de a ne uita la acelasi moment de acum trei sute si ceva de zile si sa ne rostim aspirational in barba: “wow/wtf/omg/fuck..sunt fix acelasi om de anul trecut..”. dar daca am de ales intre a crede intre birdshit-ul psihologiei Oprahiene (“you can do it”) si batranul addagio Murphyologic (“odata cu trecerea timpului oamenii nu se schimba. ei devin din ce in ce mai mult aceiasi”), nu pot ezita prea mult. pana acum cam toate revolutiile cu sau pentru oameni au sfarsit in restauratii.

dar sa nu incepem anul in aceasta nota optimista. inca exista speranta pentru unii dintre noi. in cele din urma, orice om are (deja) pe spate bastonul de cinic.

hai ca putem. eu va promit ca am sa scriu mai des si lucruri mai serioase pe acest blog. veti vedea. ne auzim la anul pe vremea asta.

Data stelara 25.05.2013

sunt la Cluj. iubesc acest oras mai mult decat pe oamenii pe care-i tine in burta. dar asta doar pentru ca iubesc mai mult lucrurile fara sau cu prea multa viata decat oamenii. de dincolo de geam o zi superba se uita neutru la mine. n-o bag in seama. mi-am terminat rutina de dimineata si zac intelept in mijlocul patului. vreau sa scriu si realizez cu teama ca sindromul „prea mult, prea putin” imi este deja prea bun prieten. daca trec mai mult de cateva zile fara sa scriu catre lume, se strang prea multe si nu o mai fac deloc. iar cand in cele din urma rusinea si jena de a recunoaste fata de ceilalti ca imi este mai bine singur decat cu ei imi tarasc pupilele pe ecran si lipesc degetele pe taste, efortul de a alege ce este corect politic sau asteptabil social (pardon my French) este deja atat de mare incat abandonul ramane din nou facila recompensa a resemnarii. m-am bucurat pervers cand facebook-ul a preluat prin ne simtire controlul asupra blogurilor. triumful celor 15 secunde de faima epidermica asupra gandurilor. al pixelilor asupra caracterelor. al ski-ului fata de alpinism. toata lumea isi poate baga sub fund una sau mai multe placi ca sa si-l lase fericit la vale sa-i fie mangaiat de gravitatia privirii celorlalti. e mult mai greu sa te tragi singur de el in sus. m-am bucurat cand traficul acestui loc a inceput sa scada odata cu urcarea facebook-ului. pe care il respect pentru ca mi-a dat ce nu as fi avut altfel niciodata: zeci de hublouri catre viata altora. pe contul meu de facebook am peste 2000 de prieteni. si practic in continuare acceptul indiscriminant. aici intra de zeci de ori mai putini oameni. and guess what. that makes me happy. selectie spontana. de aceea nici nu mi-am legat blogul de profilul de fb. ma gandesc cu groaza ce comment-uri as avea daca as face asta. de exemplu la aceste ganduri.

dar sa revin la nimic si aberatii libere. ce naiba din ce am trait in ultimele zile pot sa las sa plece catre lume fara sa blow my cover? cat si ce din ceea ce a fost pentru o vreme prin fluxul constiintei as putea sa las sa iasa fara ca asta sa provoace daune atat de mari incat doar Asia sa ma ascunda? cand am pornit acest blog am facut-o ca inteleg fenomenul pentru ca il traiesc si pentru a lasa cuvintele ce trec prin mine sa ia cu ele o parte din. acum am inteles iar cuvintele trecute prin what if-uri nu ma mai ajuta. m-am gandit sa imi fac un alt blog. fara identitate. unde sa spun cum nu pot face aici. dupa rularea succesiva a scenariului am ajuns la concluzia ca mai mult de un an nu as putea sa ma ascund. apoi as fi fost fucked. proper fucked. totally fucked. so, I got back to Aes Sedai. acuma ploo. continui sa n-o bag in seama.

so, ce am facut in saptamana asta in universul in care living is the final frontier? am facut ce fac de obicei la cele patru job-uri ale mele. am mimat atentie si preocupare sincera fata de cei dragi. am evaluat oameni si am rezistat tentatiei de a le spune tot. am visat cu ochii in hd pentru a n-a oara ca The Dude abides in continuare. undeva. poate si in mine. ca voi gasi si eu candva the rug that tided my room together. am mai urcat tot pentru a n-a oara raul Nung in PBR Erebus (tot hd) sa vad the horror. m-am hotarat sa recunosc fata de mine si de ceilalti ca ma casatoresc, desi inca nu stiu cum o sa fac asta. am petrecut cateva zile vorbind ore in sir cu unul dintre cei trei oameni din viata mea cu care pot vorbi orice fara sa fiu judecat in vreun fel. mai bine decat cu orice psihanalist. ultimul cu care am stat de vorba m-a intrerupt la un moment dat sa imi spuna ca nu mai intelege nimic din ce ii spun si ca e cazul sa fiu sincer. I fucking am i-am spus. mi-a replicat cu modele din cartile pe care le-am citit si eu. fuck you man, I just need peace. actually it was a her. poate si d’asta ruta asta inca imi este inchisa. m-am hotarat sa fiu mai sincer dar si mai non inteligibil. decat atat. the final frontier is there still.

Data stelara 15.05.2013

astazi am avut o zi mai linistita. poate de aceea am si ales-o pentru a incepe sa consemnez din nou unele din evenimentele acestei calatorii. dar nu voi putea sa fac asta cu toate. riscul ca aceste mesaje sa cada in maini nepotrivite de klingonieni sau borgi este mult prea mare.

so. astazi am avut timp sa citesc cateva trend-uri globale de consumatori si business, cateva prezentari cu idei si layout superbe si vreo doua zile de ziduri de facebook. ba chiar sa si mananc de trei ori (mie imi place sau m-am obisnuit deja sa o fac doar de doua sau chiar o data pe zi). mi-am cumparat si schimbat cauciucul taiat ieri de o persoana generoasa si plina de bun simt si iubire fata de ceilalti. cand m-am intalnit cu Cosmin aka Mintea Omului pe scari de dimineata si i-am spus ce am patit prima lui intrebare fost daca am vazut cine a facut asta. i-am raspuns ca daca as fi aflat, mi-as fi inceput conversatia cu “ieri am dus pe cineva la spital”. m-am gandit toata ziua daca as fi cedat savuroasei tentatii a violentei calde si tandre si m-am resemnat ca probabil l-as fi enervat din vorbe in asa fel incat sa se arunce primul catre mine. iar eu as fi putut linistit sa dau cu el de bordura in legitima aparare. tari, cuvintele astea. le poti modela ca pe plastilina ca sa iasa intotdeauna ce vrei tu (de regula o mitraliera). bun pacifismul asta. mai imi iau unul, sa fie. am mai vazut un episod din gama tronurilor si am reflectat la cum isi omoara prietenul Mosh Martinul personajele imediat ce simte ca incepi sa te indragostesti de ele. noroc ca am citit deja cartile de doua ori. cam atat pentru astazi. ma dus sa citesc un roman despre cyber apocalipsa. dupa avalansa de zombi de celuloid, este atat de reconfortanta incat decid sa-mi las venele sa creasca.

gata, va pupa capitanul (Prickard. Jan al lui Prickard).