viva la resolution

"Viva la Revolución"

*citirea acestui post dureaza 67 de secunde*

este atat de induiosatoare aceasta febra a rezolutiilor care ne cuprinde pe unii la sfarsit de an. iar pe ceilalti la inceput de an. aproape ca imi vine sa plang de aspiratie cand ma gandesc la zecile de rezolutii pe care mi le-am propus de-a lungul anilor. apasatoare frustrari, ascunse dorinte, utopice vise, tacute vibratii sociale (and more..) ne astern pe umerii deja anemici de viata si aceasta dulce povara. “de anul viitor voi fi un alt om”. mai bun, mai generos, mai serios, mai.. mai altceva, mai altcumva. fiecare cu mai mai-urile lui. care dupa personalitate, care dupa buget. foarte putini avem curajul de a ne uita la acelasi moment de acum trei sute si ceva de zile si sa ne rostim aspirational in barba: “wow/wtf/omg/fuck..sunt fix acelasi om de anul trecut..”. dar daca am de ales intre a crede intre birdshit-ul psihologiei Oprahiene (“you can do it”) si batranul addagio Murphyologic (“odata cu trecerea timpului oamenii nu se schimba. ei devin din ce in ce mai mult aceiasi”), nu pot ezita prea mult. pana acum cam toate revolutiile cu sau pentru oameni au sfarsit in restauratii.

dar sa nu incepem anul in aceasta nota optimista. inca exista speranta pentru unii dintre noi. in cele din urma, orice om are (deja) pe spate bastonul de cinic.

hai ca putem. eu va promit ca am sa scriu mai des si lucruri mai serioase pe acest blog. veti vedea. ne auzim la anul pe vremea asta.

data stelara 21.07.2013: I’m going home

am lipsit cu un motiv foarte intemeiat. m-am casatorit. iar asta mi-a ocupat tot timpul. exterior, dar mai ales interior. si pentru ca orice as fi scris in aceasta perioada ar fi iesit prost pentru mine, am ales „cea mai solutie” inteleapta: sa tac. mi-am promis ca aici voi fi intotdeauna sincer. chiar daca adesea adevarul a fost mic si indelung incolacit in juru-i cu intelesuri din cuvinte, nu l-am scos niciodata dintre noi. dar sunt impacat cu asta. un om este facut si din taceri. va spun un singur lucru. organizarea este un cosmar. am ajuns la concluzia ca intreaga organizare sociala a speciei s-a strans candva in jurul unui foc si a decis ca viata unui barbat trebuie sa fie atat de ingrozitoare inainte de acel ritual, incat cea care urmeaza dupa sa i se para oarecum suportabila pana la sfarsitul vietii. care oricum nu era lunga. cam pe la 25 de ani. cam daca erai groaznic de norocos sau bun la vanatoare sau la fuga. am ajuns la multe concluzii. cea mai benigna este aceea ca daca vrei sa cunosti cu adevarat o comunitate, intelege mai intai relatiile de imperechere si pe cele de proprietate. dar stiu si ca sunt groaznic de plictisitori cei care fac asta. si enervanti daca extind acest drept catre a-i informa pe altii de profunzelile lor. aici pe mine ma salveaza universul: sunt o persoana lipsita de importanta, dintr-o specie lipsita de intelepciune, de pe o planeta fragila, dintr-un sistem solar periferic, dintr-o galaxie banala (care de altfel va fi inghitita de Andromeda peste 2,5 miliarde ani), dintr-o regiune nici tanara nici batrana a universului, despre care oricum nici macar nu stim ca nu stim absolut nimic. energie neagra. materie neagra. hmph..le-a fost jena sa le spuna „habar nu avem ce naiba e asta, asa ca ii spunem neagra pentru ca black is black. you know..”

dar mai bine sa vorbim de altceva. ma pregatesc sa plec la unul din locurile mele cele mai de suflet: Borobudur. unul din primele locuri care m-am facut sa plec pe drumul care m-a facut ce sunt acum. demult, atat demult incat nici nu mai stiu bine daca eram eu sau nu, ma intorceam ingandurat si plictisit de la un chiul scolar. era un inceput de dupamiaza de inceput de vara. groaznic de cald. groaznic de plictiseala. mi-am aruncat scarbit geanta intr-un colt, am luat o bere intr-o mana si o telecomanda in alta si m-am aruncat incaltat de-a curmezisul pe fotoliu. am zapat printre putinele canale si m-am oprit fara motiv pe un documentar la tvr. probabil pentru ca era ceva cu verde. cand colo, ce sa vezi frate..era despre Borobudur. m-am trezit dupa o vreme cu sticla calda si plina intr-o mana si lacrimi in cealalta. si stiti cat este de greu sa ii tii unui adolescent o bere rece departe de dantura. nu stiu cat ar fi putut dura o astfel de emisiune. poate o ora. poate douazeci de minute. nu stiu cand si cum a trecut, dar ce am vazut si auzit atunci sunt cu mine oricand inchid ochii si le scot din cutiuta cu margelele de sticla. a fost a doua mea transa majora din aceasta viata. Borobudur este un templu buddhist din insula Java, Indonezia. crescut de oameni cu o fata catre un vulcan inconjurat de jungla, alta catre rasarit si alta catre un apus. the apus. un loc care spune povestea lui Buddha si a filosofie sale in piatra si efort de a merge si a intelege pe masura ce urci. este o piramida care il trece pe cel care trece pe acolo prin trei lumi. de la cea a lumii obisnuite (kamadhatu – lumea dorintelor), prin cea a lucrurilor si fiintelor cu forme (rupadhatu), la cea fara forme (arupadhatu). sus de tot, pe platforma finala, un loc care transmite senzatia de gol (sunyata sau vid, dar nu are sens sa mergem mai departe). am vazut cum apune soarele din locul acela si am simtit ca sunt acolo. m-au lovit si acel loc si povestea lui atat de tare, incat am simtit cum centrul meu de greutate se misca cu cateva degete intr-o parte. atunci cand m-am dezmeticit si mi-am dat seama ca nu am bani nici macar de un bilet de tren pana la mare, mi-am jurat cu incrancenarea aroganta a adolescentei ca voi ajunge intr-o buna zi acolo. astazi, cand aroganta s-a plictisit de mult de mine iar eu am reusit sa imi agat cateva franghii de rufe de kamadhatu, ma pregatesc sa plec acolo. sunt respectuos, fericit si cu o umbra de intelepciune in suflet. m-am impachetat alaturi de aparatul foto cel nou, trepied si blitz si trepidez de asteptare. cred ca voi gasi puterea de a ma intoarce.

plecare

la revedere, cetate draga..

am hotarat cu ocazia ultimelor evenimente politice ca participarea mea la viata civica a cetatii va tinde asimptotic catre zero. asa ca de acum inainte voi sta linistit pe marginea facebook-ului sau in poiana lui Blogan, imi voi rasuci mahoarce si voi barfi taranii politici care se vor duce placizi la camp la chemarea sefului de CAP. intre timp astept cu nerabdare sa vad cu ce mesaj de propaganda vor incerca sa ma convinga inginerii sociali ai celebrei celule de criza sa mai particip vreodata la votare. nu ca opinia a contat sau va conta candva. din pacate nu pot pleca din tara pentru ca m-am specializat tot mai mult intr-un domeniu tot mai restrans in ultima vreme: consumatorul roman. asa ca m-am resemnat ca sunt legat de glie si spun lumii repica finala din bancul cu piticul: „v-am sunat ca sa va spun sa nu (mai) contati pe mine”. din aceasta clipa nu voi mai simti pentru viata cetatii nicio alta emotie in afara umorului superficial. „Goodbye Cruel World/I’m leaving you today” 😦

so, surplusul de energie pe care il dedicam pana acum cetatii va fi realocat. catre activitati care presupun datul de pamant. cu altii, cu mine, cu cine voi apuca. vezi postul urmator 🙂

 

democratura vura

de cand a inceput incaierarea din curtea scolii am tacut malc si am dezbatut doar cu celelalte-mi personalitati. lucru care mi-a ocupat atat de multa putere de procesare, incat nu am mai avut nimic inteligent de spus. dar am ajuns cu totii/toatele intr-un final la o concluzie. de fapt am de ales intre doua democraturi (combinatie originala intre democratie si dictatura). una ruseasca si una sud americana.

rusoaica s-a coagulat organic in jurul unui presedinte bataus si degraba varsatoriu de pahare, palme si cuvinte grele. totul, bineinteles, in numele unui „greater good”. cunoscut numai de dansul. in numele caruia batausul din curtea scolii a abuzat-o in liniste timp de opt ani de zile pe biata Constitutzica (fosta Miss „Fata de la Tara”). cum o prindea in curtea scolii, cum ii ridica poalele in cap hahaind cu gura pana la urechi si o zmotocea cu voinicie. din cand in cand isi chema la vizionare gasca de golani cu tricouri portocalii si cravate violete al carui singur rost era sa preamareasca performantele sexuale ale sefului. toate astea in chicotelile complice ale colegilor din clasele mai mici, iesiti si ei in pauza de la gandire. dar a facut-o respectand regulile formale ale jocului. pe indelete si cu grija la detalii. fara sa lase urme biologice. si doar atunci cand doamna profesoara Europa era cu spatele la geam verificand absente si dand note bune la purtare. profitand de complicitatea tutorilor virginitatii bietei fete, niste batranei in rochii si peruci pudrate. care au ales cu intelepciune mioritica sa pupe cu reverenta muschiul incordat discret si sa inchida ochii la gemetele ei ambigui. „pentru armonie in familie. daca tot s-au cunoscut deja si o sa avem un nepotel..mai bine o lasam asa..” pe margine, colegii mai mici filmau de zor cu telesmartele si comentau pe facebook „decat” cu jumatati de gura (unii cu dintii pe batista, altii invers) cand despre „cum se zbate proasta..”, cand despre cat de in forma este vigurantul. dar printre ei pandeau perversi dupa un xerox doi ratati. un tocilar cu ochelari si copiute si un lenes frumusel si guraliv. asteaptand cu nerabdare momentul in care batausul in sfarsit va obosi de dat capete in gura si le va intoarce spatele pentru o clipa. iar cand in sfarsit suficient de multi dintre „nouveau braves” de pe margine au inceput sa maraie cand nu au mai primit cornul si laptele, au crezut ca momentul detronarii a sosit. si au sarit amandoi barbateste la bataie. pe la spate. si dai si lupta. dar bataia din curtea scolii nu este tot una cu ce scrie in copiutele dupa cartile in care (doar) se vorbeste de bataie. no siree. aici este cu golaneala. cu scuipat in ochi, capete in gura si genunchi in oo. cu perverse ca pe Targu Ocna. cu tipat ca din gura de sarpe dupa ajutor la doamna educatoare daca ajungi jos si incepi sa iti iei picioare in dinti. sau in ficatul obosit de nopti pierdute (sau castigate) cu bautura, femei si planuri pentru demascarea tocilarilor. ce trist moment pentru un browler politic acela in care, disperat ca tocilarii l-au pus jos si ii baga pe gat cu forta acelasi medicament pe care si el l-a administrat cu darnicie tuturor, incepe sa zbiere ca meciul este aranjat. refuza cu indarjire sa se urce in ring cu huliganii si cere insistent sa vina doamna profesoara sa-l opreasca. pai ori suntem golani, ori nu mai suntem?!? se pare ca suntem doar atunci cand ceilalti sunt mai mici ca noi. cand dam de un adversar pe masura, chiar daca este o gasca si nu un individ, cum ne ascundem dupa fusta doamnei profesoare si zbieram „rusine, domnule Varanescu..”

cea sud americana a inceput abrupt. pe repede inainte. sau inapoi. noii stapani ai curtii scolii au fost atat de grabiti sa il scoata in suturi pe batausul cu gura mare, incat nu au mai fost atenti la zbieretele ultragiate ale doamnei profesoare, revoltata de nerespectarea regulamentului scolar. bataia nu este permisa in curtea scolii, chiar daca este organizata impecabil de interlopi cu experienta si a vandut deja cateva milioane de bilete in primul rand unor cumparatori naivi. iar cand carlanii au facut greseala sa-i puna si ei putin mana pe fund bietei Constitutzii ca sa o convinga sa mai lungeasca putin meciul sau sa mangaie arbitrii pe la buzunare, deja era prea tarziu. camerele si microfoanele erau de mult pe ei, iar coana Europa alertata.

so, sunt in fata a doua dictaturi cu fata democratica. pe care credeti ca o voi alege? m-am saturat de urlete si pumni in gura. vreau si eu putina liniste, chiar daca ea este ticalosita. dap. ati ghicit. aleg democratura sud americana. macar asta este mai distractiva. si sigur se va schimba mai repede decat preconizeaza actuala hunta de carlani. daca se poate, prefer modelul brazilian. Se aude, domnu’ Mazare?!? Não estou nem aí!!

Rome. second flush.

am mai comis o data Roma. de data asta pe relaxare. fara disperarea vizitarii locurilor care trebuie neaparat vazute. cu zabovit pe la terase, mancat in locuri mici si colorate si timp pentru chipurile oamenilor. daca este sa recomand doua restaurante mici si calde, acestea ar fi L`Archetto (in zona Fontana di Trevi. sute de feluri de paste) si La Tana de Noantri (in Trastevere. pestele este piesa de rezistenta). din nou, zonele unde am naufragiat cel mai des au fost Spanish Steps, Campo dei Fiori si Trastevere. frumos oras. cam ca prin centrul nostru vechi. „decat”cu 2000 de ani mai vechi. decat.

keep up the good picture

true colors. I’m kid you not.

pauza de masa

parcare supra etajata

spanish steps to nowhere

armani cop.

versace cop.

what am I doing here?!?

hey Mom, I’m on TV!

romani, va ordon: ocupati strazile!

ciao bella. wanna’ ride?

waiting for you in Trastevere

when in Rome, do as americans do

a walk in the history park

Harley is my middle name

spanish. on spanish steps.

love. the final frontier.

ceasul de la ora cinci.

Ciao, old chap.

Fahrenheit. 451.

my life was but the smoke of dreams

that’s all you need to know about life, my little one

atat. decat.

duios, Eternitatea trecea

am avut sansa acum nu multa vreme sa asist la o prelegere a istoricului Lucian Boia. paradoxal, nu intr-un context academic. ci unul profan, la sediul Leo Burnett. a zis multe lucruri interesante. lucru de nemirare, de vreme ce brieful a fost „mituri in istoria romanilor”. dar cel care m-a zguduit nu are nicio legatura cu romanii. ci cu fiecare dintre noi. el zice asa: „am dat Eternitatea pentru 10 ani”. rationamentul este umatorul. tot mai multi oameni au renuntat de la inceputul secolului trecut la credinta in Dumnezeu. cel mai probabil datorita progresului tehnologic. speranta de viata pe atunci inca era de numai 50 de ani. intre timp ea a ajuns la 80 de ani. deci am smuls Universul de 30 de ani de viata. 20 i-am castigat din reducerea mortalitatii infantile. dar ei nu au impact prea mare asupra convingerilor religiose, de vreme ce intrebarile profunde despre „Life, the Universe and Everything” incepi sa ti le pui mult mai tarziu. deci mai raman 10, capatati din cresterea calitatii vietii si mai ales accesul la servicii medicale. deci am renuntat la Eternitate pentru un blid cu 10 ani.

de atunci tac si ma intreb. is it fracking worth it?

ziua in care am fost insurat. „decat” pe facebook :-D

saptamana trecuta m-a impins necuratul sa postez pe facebook cateva fotografii. de la o nunta. din fericire, nu a mea. din nefericire, asa s-a inteles. reteta incidentului a fost destul de simpla. mai intai pozele nu au fost alese de mine. apoi eu am uitat consecvent sa le postez cateva saptamani critice, cu consecinte directe de tip „teoria conspiratiei”. sau lipsa de responsabilitate. sau de consideratie. sau de atentie (asta chiar nu imi dau seama de unde poate sa vina..). adaugati in oala faptul ca in selectia initiala erau mult mai multe. inclusiv ale protagonistilor. din nefericire pentru mine, „casatoritul” m-a surprins in timp ce le incarcam si mi-a dat cu dreptul de veto la ficat. fiind ruda cu nasii, brusc si acestia au iesit din peisaj. aici a fost mai simplu. simpla mentiune „cazuala” ca amandoi sunt avocati de succes m-a convins rapid ca poate este mai bine sa am totusi acordul lor prealabil. ceea ce nu a fost cazul. toate acestea pe fondul unei alergii principiale ale numitului la adresa contractului/ritualului social si religios impricinat. la care particip de peste 20 de ani (din fericire de pe margine) in diverse ipostaze. asa ca acum il stiu pe dinafara. as putea sa ma fac trainer de nunti, la cat de bine il stiu. peste toate acestea presaram din belsug neatentie la efecte si lipsa de timp pentru monitorizarea fenomenului. consecinta? you don’t wanna know 🙂 de la umor isteric la micro tragedie.

learning-uri?
1. facebooku’ nu-i ca blogu’
2. contextul este mesajul
3. oricat de „smecher” te crezi, tot mai gresesti

next stepsi?
1. never, ever nu mai pun cuvinte sau imagini pe facebook fara instructiuni de interpretare
2. explorat daca nuntile pe facebook ar putea fi un serviciu care poate fi vandut (ma gandesc la clauze de genul „garantam 400 like-uri la rochia de mireasa si 150 la furtul miresei”)
3. 60 de minute dupa ce ai postat un status, stai cu ochii pe comentarii si degetele pe taste („My momma always said: „life was like a box of chocolates. You never know what you’re gonna get”) Forrest Gump