viva la resolution

"Viva la Revolución"

*citirea acestui post dureaza 67 de secunde*

este atat de induiosatoare aceasta febra a rezolutiilor care ne cuprinde pe unii la sfarsit de an. iar pe ceilalti la inceput de an. aproape ca imi vine sa plang de aspiratie cand ma gandesc la zecile de rezolutii pe care mi le-am propus de-a lungul anilor. apasatoare frustrari, ascunse dorinte, utopice vise, tacute vibratii sociale (and more..) ne astern pe umerii deja anemici de viata si aceasta dulce povara. “de anul viitor voi fi un alt om”. mai bun, mai generos, mai serios, mai.. mai altceva, mai altcumva. fiecare cu mai mai-urile lui. care dupa personalitate, care dupa buget. foarte putini avem curajul de a ne uita la acelasi moment de acum trei sute si ceva de zile si sa ne rostim aspirational in barba: “wow/wtf/omg/fuck..sunt fix acelasi om de anul trecut..”. dar daca am de ales intre a crede intre birdshit-ul psihologiei Oprahiene (“you can do it”) si batranul addagio Murphyologic (“odata cu trecerea timpului oamenii nu se schimba. ei devin din ce in ce mai mult aceiasi”), nu pot ezita prea mult. pana acum cam toate revolutiile cu sau pentru oameni au sfarsit in restauratii.

dar sa nu incepem anul in aceasta nota optimista. inca exista speranta pentru unii dintre noi. in cele din urma, orice om are (deja) pe spate bastonul de cinic.

hai ca putem. eu va promit ca am sa scriu mai des si lucruri mai serioase pe acest blog. veti vedea. ne auzim la anul pe vremea asta.

Publicitate

Sfarsitul este doar un joc

Image

* citirea acestui post dureaza 5 minute*

m-am dus cu teama la Jocul lui Ender. cu teama de a vedea cu ochii mei cum un alt zeu al adolescentei mele udata cu SF este coborat din ceruri de un film. dar am strans din dinti si am intrat in sala. era de datoria mea. Might Moon be a Harsh Mistress, but she is mine nonetheless. mi-am jurat pe vremea cand inca eram copil ca indiferent care mi-ar fi varsta si obligatiile sociale, nu voi renunta vreodata sa citesc SF sau sa merg la ecranizarile marilor carti. dezamagirea este parte importanta din educatia oricarui om. m-am dus pentru a intelege de ce imi este teama sa nu primesc mai putin decat mi-am imaginat demult ca este. m-am dus pentru ca am vrut sa vad cum rezista filmul pe care imaginatia mea l-a creat atunci cand am citit intaia oara cartea aceasta, contactului cu imaginatia unor profesionisti. cu bani si enorm de multa putere de procesare. aceeasi senzatie am avut-o si cand m-am uitat prima oara la Numele Trandafirului, facut dupa romanul cu acelasi nume al lui Umberto Eco, alt zeu al imaginatiei mele.

nu am regretat deloc ca m-am dus la acest film. am inteles ce lucru extraordinar au facut cartile pentru mine. daca tot ceea ce ai sunt cuvinte, imaginatie si timp, mintea ta privata de instrumentele vizuale atat de la indemana acum este nevoita sa compenseze handicapul. sa improvizeze, sa supravietuiasca si sa evolueze. asa cum o face eroul acestei lumi. pentru ca Orson Scott Card a creat incepand cu sfarsitul o lume intreaga, complexa si plina de intrebari: Speaker for the Dead, Xenocide, Children of the Mind, Ender in ExileA War of Gifts si Ender’s Shadow. Jocul lui Ender a fost primul branci pe care viata mi l-a dat catre lumea strategiei. a fost primul moment in care am inceput sa inteleg ca mintea este o arma infinit mai puternica decat pumnii. ca o lupta nu se incheie cu o singura victorie. ca rabdarea de a iti refuza gratificatiile imediate pentru unele mai mari, dar intarziate si ipotetice, este ceea ce diferentiaza cu adevarat un om de o maimuta alba. din ea am inteles pentru prima oara diferenta dintre strategie si tactica. dintre joc si jocuri ale mintii. atunci m-am hotarat pentru prima oara sa imi pastrez mintea flexibila cat de mult cu putinta si oricat de mari ar fi costurile sociale pe care le voi plati pentru acest lucru. pentru ca atunci am inteles ca intelepciunea lumii nu este la batrani.

da, este aproape imposibil sa realizezi un film de doua ore in care sa surprinzi tot ce este intr-o carte care a luat cele mai importante premii ale genului (Hugo si Nebula). si de la care a pornit un intreg univers. dar filmul se straduieste cu onestitate. si in multe locuri reuseste. efecte speciale foarte frumos facute. focus pe framantarile interioare si psihologia personajelor. iar pentru mine asta este de ajuns ca sa il respect si sa il recomand si catre altii. dar daca, si numai daca, aveti o umbra de timp in stanga voastra, cititi toate cartile din acest univers. merita. Jocul lui Ender este doar inceputul.

cu ocazia filmului am gasit si hater-i ai lui Orson Scott Card. unii se revolta ca a creat o lume in care face apologia militarismului („Ender este Adolf Hitler in pantaloni scurti”), care il compara cu Robert A. Heinlein si ii acuza pe amandoi ca imagineaza o umanitate violenta si militarista. de parca lucrurile ar sta macar putin altfel sub pojghita subtire de propaganda umanista livrata de masinaria de comunicare. homosexualii se revolta pentru ca este fundamentalist crestin si indeamna la boicotul filmului. argumantand ca o parte din banii castigati din acest film vor fi donati unor organizatii care nu ii accepta. sunt semne ale profunzimii scrierii lui Card. nimeni pe aceasta planeta nu a facut vreodata ceva important fara ca o alta parte a oamenilor care o populeaza sa nu comenteze sau sa se revolte. dar si asta face parte din marele plan prin care specia noastra isi creste sansele de supravietuire incurajand diversitatea si punand cat mai multe oua in cat mai multe cosuri. fie ele doar ideologice.

cartea Jocul lui Ender a fost primul roman SF publicat integral on line. Jocul lui Ender este una din cartile incluse in U.S. Marine Corps Professional Reading List si folosita in programul lor de leadership. why? because: „is provid[ing] useful allegories to explain why militaries do what they do in a particularly effective shorthand way” and „it offers „lessons in training methodology, leadership, and ethics as well”.  

Jocul lui Ender este un hard SF militarist care vorbeste in soapta despre ceea ce ne face oameni. despre etica si moralitatea violentei.

oceanul de la incecapatul drumului

Image

imi place sa citesc sambata noapte. oamenii sunt mai plecati de langa sufletele lor decat de obicei. alungati de datoria de a se distra. iar lumea linistii este mai linistita decat de obicei.

Neil Gaiman, oceanul de la capatul aleii. il iubesc pe omul asta. fiecare dintre cartile lui mi-a spus cate-o multime de povesti. oceanul de la capatul aleii este o carte pentru noptile in care nu poti visa singur. pentru cand nu mai stii unde se termina adultul si incepe copilul. pentru copiii peste. care nu vorbesc, pentru ca deja stiu totul. are fraze lungi, puncte putine, cuvinte care nu isi iau locul usor unele langa altele.

daca ar fi sa va spun in cuvinte putine despre ce este aceasta carte, le-as folosi chiar pe ale ei:

„stiam unde se afla Oul, unde incepea Universul, catre sunetul vocilor necreate care cantau in vid, si stiam unde se afla Roza, cuta aceea bizara de spatiu peste spatiu, in dimensiuni care se indoaie ca hartia de origami si infloreste ca niste orhidee stranii, si care marcheaza ultima perioada buna inainte de sfarsitul tuturor lucrurilor si de urmatorul Big Bang, care avea sa fie, stiam acum, fara asemanare cu ceea ce fusese”.

am folosit coperta editiei originale. asimptotic mai apropiata de esenta ei decat cea a editiei noastre. sa visati frumos.

looky but no touchy

Image
de vreo trei ani si trei tablete citesc in disperare pe format digital. l-am explorat in toate formele lui. legale sau ilegale. cu DRM-uri sau fara. cu imagini sau fara. cu torente, pdf-uri sau epub-uri. sunt membru intr-o kindle biblioteca comunista cu cativa prieteni. in care avem aproape 200 de carti. am devenit expert in Calibre, scoaterea de drm-uri si transformarea dintr-un format in altul. dar ma doare sufletul. asa cum nu ma durea pe vremuri la karma sa cumpar haine sau lucruri furate de dincolo de baietii din cartierul in care locuiam atunci cu mandrie. as vrea sa fac totul legal by the book ca sa ajut domeniul asta tot mai putin populat. sau sa pot recunoaste (macar) prin bani meritele unor oameni care gandesc lucruri frumoase. dar cu rusine marturisesc ca viciul acesta frumos ma face sa merg mai des decat mi-as dori in ilegalitate. principalul motiv este timpul. cand vreau sa citesc ceva, apoi as vrea sa o fac atunci. I am a binge reader. nu am chef sa astept sase luni pana ce cartea trece prin toate fazele ciclului de marketing ca sa naufragieze in cele din urma in format digital legal.  al doilea este pretul. chiar si cand apare repede sau de la inceput in digital, pretul este aproape la fel de mare ca pentru editia tiparita. iar asta ma enerveaza rau de tot. al treilea este ca salvez spatiu. deja nu mai am loc in casa sau bagaje pentru carti, iar in curand nici la prieteni. asa ca sunt in situatia paradoxala in care as vrea sa fiu cinstit, dar nu pot sau nu merita sa fac acest efort. in cazul in care deja am fost inteles gresit, nu sunt un militant pentru capitalism. nici macar pentru fairness. cand vine vorba de cunoastere, eu cred in comunism. cred ca ar trebui sa folosim un alt sistem economic prin care sa ii recompensam pe cei care produc cunoastere adevarata. sau macar utila.
dar sentimentul pe care il traiesc cand atipesc intr-o dupa amiaza cu soare cu o carte de hartie in mana nu mi-l da inca niciun device. yes Mr. Jobs, not even your ipad. parca ma simt mai destept, mai intelept sau macar mai cu rost cand tin o carte intre maini. citesc mai incet si ma bucur mai mult de cuvinte. actul fizic al trecerii paginii prin degete, limba si ochi ma implica mai mult. imi flexeaza mai multi muschi de emotii sau ganduri. in fata ecranului ai tentatia de a trece mai repede peste pasajele care te plictisesc. si slava domnului ca orice carte le are. poate ca este de la varsta si inevitabila degenerare a functiilor cognitive superioare. sau poate de la intelepciune. care te face sa iti accepti zambind defectele, stiind ca oricum nu mai ai timp sa le depaseti. si poate nici rost. dar eu de cand citesc preponderent pe tableta ma simt mai prost. gandesc mai superficial. traiesc mai mult in viitor decat in prezent. in dorinta si lacomia de a trece mai repede la una din celelalte carti care ma asteapta deja la un deget distanta. simt ca intre cartea digitala si cea tiparita este o relatie similara ca cea dintre film si serial. cea de-al doilea este mai mult si mai superficial. asa ca m-am decis sa aplic legea lui Pareto in lecturile mele: 80% digital si 20% pe hartie. sa ma duc din nou la targuri de carte. sa imi petrec din nou dupa amieze de we in ceaibrarii rasafoind carti, uitandu-ma pe furis la oameni si dezbatand cu unii dintre mine ce si cat vom duce in acea seara spre casa.

m-am hotarat sa devin post

Image

acest post este un contract intre mine si lume. pentru ca odata scoase din degete, cuvintele nu se mai pot intoarce in tine la fel cum au plecat. acum multi ani am citit o carte. mi-a placut atat de mult, incat m-am hotarat (si eu, ca multi altii) sa devin prost. m-am apucat cu atata seriozitate de treaba, incat nici nu mi-am dat seama decat acum ca am reusit. citesc mai mult digital decat pe hartie, petrec mai multe ore pe net decat meditand, stapanesc mai bine brb-urile si fluxurile si refluxurile facebook-ului decat pe ale mele. asa ca, incurajat de acest succes personal, m-am decis sa devin si serios. caci ce poate fi mai datator de speranta pentru ceilalti decat sa le ai pe amandoua? si cat de greu poate fi asta? este suficient sa te incapatanezi sa faci lucrurile pana la capatul planului cu care ai inceput. mult mai usor decat sa iti traiesti viata ca pe o alergare in zig zaguri aleatorii printre gloantele lucrurilor, oamenilor sau normelor. mult mai usor sa tii minte decat sa te lupti sa stapanesti arta magica a uitarii. asa ca de astazi am sters toate link-urile acestui blog, i-am schimbat lay-out-ul, subiectele si felul in care voi scrie. ma incurajeaza faptul ca voi, cei care intrati din cand in cand aici, sunteti putini. si intelegatori. pentru ca cea mai grea lectie pe care o am de invatat este sa incep sa spun nu. pentru ca oricat de mult ai vrea sa ii ajuti pe ceilalti, nu ai ce sau cu ce pentru toti. or not just yet.

Indonezia. Prambanan.

cel de-al doilea loc din Jawa care mi-a spus ceva a fost complexul de temple hindus de la Prambanan. are trei temple dedicate catre Trimurti, trinitatea hindusa: Brahma (creatorul), Vishnu (pastratorul) si Shiva (distrugatorul). primul templu hindus autentic pe care il vizitez cu carnea si oasele la mine. este foarte aproape de orasul Yogyakarta. cred ca singurul motiv pentru care a rezistat in acea mare de musulmani este ca aduce bani din turism. altfel nu pot sa imi explic. pana si ghizii sunt musulmani si deloc interesati de hinduism sau cultura indiana. ingana cateva vorbe despre arhitectura intr-o engleza framantata si cam gata. a fost o senzatie foarte ciudata pentru mine sa stiu mai mult despre buddhism decat ghidul de la Borobudur sau hinduism decat cel de la Prambanan. macar de asta am scapat repede spunandu-i ca  nu ne intereseaza prea tare locul si de aceea vom sta doar cat timp trage el un pui de somn undeva la umbra. imi este greu sa pun in cuvinte ce este cu acest loc. astept Angkor Wat. o singura recomandare. mergeti la prima ora sau cat mai devreme cu putinta. dupa ora brunch-ului soarele este dureros, iar locul mai expus decat o balena pe banchiza.

Temple 1

me1

temple 4

temple 3

me2

temple 4

I see dead people

temple 5

detaliu11

IMG_0396

detaliu2

Shiva

me4

Borobudur

toamna. duminica dimineata. in casti soundtrack-ul de la Stalker. aseara tarziu am revazut impreuna cu doua femei superbe Eternal Sunshine of the Spotless Mind. tin intre degete o coasta flotanta aproape sarita din ce o tine de obicei pe langa mine. citesc prea mult. vad prea multe filme. ma intalnesc cu prea multi oameni. am revelatia ca trebuie sa o las mult mai moale cu suprarealismul. viata mea incepe sa fie tot mai populata cu astfel de momente. sau poate doar mintea mea este tot mai contorsionata catre partea grintunecata a Fortei. abia acum ma simt in stare sa scriu despre trip-ul de la Borobudur.

sa scap repede de logistics. cel mai apropiat oras important este Jogyakarta. alintat de localnici Jogja. un fel de Cluj al insulei Jawa (no offence). are aeroport. civil. cea mai safe varianta este sa va cazati aici si sa mergeti cu masina&ghidul inclusi in oferta. Borobudur este la doar 40 km de Jogja. in max. doua ore sunteti acolo. in niiciiuun caz prin forte proprii. dar si mai bine este sa va cazati chiar la poalele templului. aici este ratacit printre tufisuri  luxuriante complexul Manohara Hotel. care arata traditional occidental (sali de meditatie cu aer conditionat, centru de conferinte buddhiste etc.). daca as fi stiut de el inainte, aici as fi stat. trei zile si trei nopti. exista doua tipuri de bilete: acces obisnuit (de la 8:00 pana dupa amiaza) si turul cu rasaritul soarelui. desi acesta este mult mai scump decat primul (cam 40 USD/persoana), merita. toti. banii. ai aproape o ora din momentul in care ajungi si pana in cel in care vezi soarele rasarind dintre cei doi vulcani inca activi. pentru a iti pune ordine in ganduri sau in suflet. sau pentru a iti pregati echipamentul de fotografiat. depinde de prioritati. orele la care sunt cei mai putini turisti sunt pana la rasarit si intre 10 si 14, cand soarele alunga orice om normal, preocupat mai mult de confort decat de experienta. tot la logistics mai este sugestia de a nu face eye contact cu niciunul dintre vanzatorii ambulanti care pandesc in haita in punctele strategice in care poteca este ingusta iar turistul cauta ceva cu disperare (toaleta, umbra, cafea, prietena, ghid etc.). daca totusi acest lucru se intampla, nu dati mai mult de 10 USD pe orice.

in matters of the heart, cand vine vorba de Borobudur, lucrurile sunt foarte simple. love or hate. daca ai ceva in suflet pentru acest spatiu cultural sau de cautare interioara numit buddhism, atunci vei iubi Borobudur. daca nu, va fi doar o colectie obositoare de trepte, basoreliefuri si statui care seamana toate intre ele. pe langa care treci gafaind sau asudand in drum spre o platforma plesuva unde sunt alte cateva statui si niste custi goale de piatra. poate cel mult o calatorie la un monument Unesco. calugarii buddhisti spun ca starea pe care cel pregatit o poate trai pe platforma templului, la rasaritului soarelui, intr-un loc anume, este o forma de Nirvana. cel mai dureros lucru pentru mine a fost intelegerea faptului ca abia dupa ce l-am vizitat o data, stiu cum trebuia sa o fi facut. de jos in sus, lume cu lume, imagine cu imagine, inteles cu inteles, viata cu viata. pana cand ajungi sus. acolo treci pe rand pe la fiecare stupa, pregatindu-te pentru din ce in ce mai putin. doar apoi te poti aseza linistit cu fata catre soare si astepta ca el sa rasara catre acolo unde nu a fost niciodata nimic.

from a distance

1.Borobudur

in light I trust

2.in light I trust

jungle

2.jungle

fotografie ce-o fi

3.basorelief

this is my stupa

4.this is my stupa

line of duty

5.line of duty

from Buddha with love

6.from Buddha with love

talk to the head

7.head or tail

I smile and wait. I wait and smile

8.I smile and wait

inside job

9.hide and seek

lumina vine de la rasarit

10.la rasarit

one skeptical buddhamentalist

12.the skeptical buddhamentalist

smile with me

11.the mew me

de veghe in lanul de secara

I see you

feel like I’m staying in this life

feel like I'm staying in

Indonezia. partea intai: Jakarta.

so. vacanta in Indonezia. de ce? m-au intrebat atat de multi prieteni, incat nici nu mai stiu ce le-am vandut. voua va spun ca am vrut sa ma apropii tiptilos de epicentrele de suflet ale Asiei mele. nu stiu ce as fi facut daca mergeam prima oara in Kashmir, in sudul Indiei sau in Tibet. dar mai ales pentru ca aici este locul care m-a pus prima oara pe drum. Borobudur. cel mai templu Buddhist din lume. dar nu asta conteaza. importanta unui loc este data de cat este de mare pe harta ta, nu pe cea a celorlalti. am vrut sa incep cu inceputul.

so. mai intai am fost in capitala acestei sa ii spunem tari. sa ii spunem nu pentru ca nu i-as respecta pe oamenii acestia degraba puitori de bombe, ci pentru ca sunt cu totul foarte departe de ceea ce intelegem noi prin tara. Indonezia este o colectie de 17500 de insule, dintre care aproape 7000 nu sunt locuite. iar cea mai mare parte a populatiei este concentrata pe cateva insule mari, dintre care cea mai importanta este Jawa. eu de Jawa, Borneo, Sumatra si Noua Guinee citisem doar pe etichetele pungilor de cafea de la Starbucks, in cartile de aventuri – cand eram mic – si in cele de antropologie – cand m-am facut ceva mai mare. vanatori de capete in pielea goala, jungle, vulcani, colonial – abjectiv, antropologi pe cai albi si misionari care incercau sa ii invete pe bietii oameni cu forta si altceva in afara de celebra pozitie de rugaciune. si parca ceva de prin al doilea razboi mondial, cu japoneji si portavioane americane. si cam atat. repet, no disrespect. mai stiam ca este I-ul din BRIC si ca este pe caluti economici de mare din ce in ce mai maricei prin Asia de Sud Est. cand am ajuns acolo primul shock. bzzz.. cea ce-a treia natiune din lume dupa populatie. what?!? pai si SUA? frack SUA. long live the new breeders. al doilea shock. bzzz..sunt musulmani. 90%. pai si Orientul Mijlociu, Africa, astea? frack Orientul Mijlociu. long live the new believers.

deci capitala Jakarta, deci. 12-13 mil. suflete si cateva zeci de mil. de scutere pe o suprafata mai mica decat varful unui ac incins pe care topaie un numar neprecizat de ingeri. o aglomeratie de oameni&masini&scutere si o poluare demne de iadul celor mai corupti planificatori urbani. aeroport-hotel: 30 km in 3 ore. am crezut ca ma dezintegrez. daca nu as fi avut deja mintea strivita de un fus orar mult prea indepartat, cred ca in vara asta reuseam sa bifez cu succesuri stirile de la ora cinci. dar mi-am cerut-o singur. eu si curiozitatile mele antropologice. eu si nevoia de a cunoaste direct alte culturi. cu atat mai mare cu cat prieteni bine voitori si bine informati imi spusesera sa uit de Jakarta si sa esuez direct cu burta pe nisipul din Bali. eu nu si nu. batman, batman..mmhhh..acum ma alatur corului antic si va spun ca daca nu suferiti de masochism turistic sau antropologic Jakarta ar fi bine sa fie doar un nume pe o wikipedie. sau cel mult un popas de cateva ore intre doua zboruri. va spune asta un om care a stat acolo trei zile si doua nopti (de ce? de ce?).

ce este de vazut in Jakarta? dupa mine doar viata reala a unei metropole asiatice din lumea a treia. foarte sarace. ceea ce se intampla la poalele zgarie norilor si putin mai departe de hotelurile pentru straini care sunt pazite ca niste baze militare. dar neaparat ziua, cu ghid si masina la indemana. ca sa intelegeti,  politia jakarteza are ca sediu un zgarie nori intreg. nou noutz. respect. totul aici se intampla prin interactiunea directa cu unul sau mai multi oameni. de regula mai multi. iar asta pentru ca fiecare dintre ei trebuie sa manance in ziua aceea. si pentru asta trebuie sa faca ceva, ca sa primeasca cativa centi. la orice activitate, cat de marunta sau fara sens pentru noi – cum ar fi opritul coloanei de scutere ca sa mai iasa unul dintr-un gang; o indicatie obscura, un ghid care sta cu tine cand te plictisesti etc. – se lasa bacsis. oricat de mic. nicaieri ca in aceasta cultura nu am mai am trait atat de direct faptul ca banii sunt sangele care leaga si tine in viata o comunitate. literal. in cazul unui accident oamenii se inteleg intre ei. nu merge nimeni la politie. cel mai adesea pentru ca ambii impricinati nu au carnet de sofer sau scuterist. dar mai ales pentru ca face parte din ADN-ul lor sa se descurce fara sa apeleze la reguli si institutii formale. sunt oameni foarte mandri de libertatea lor haotica. pana la urma, totul este din mila si vointa lui Allah.

in rest? merita vizitat muzeul national, monumentul (tot) national, universitatea Trisakti langa/in care armata a ucis 1200 de studenti si a distrus 6000 de cladiri in 1998 (ghidul ne-a aratat cu mandrie podul pe care stateau soldatii cand ii vanau pe studenti. incredibil..), portul vechi, cateva piete. poate si un mall. toate intr-o zi. de restul bagati spa. sau si mai bine, plecati mai repede catre Yogyakarta, Sumatra, Noua Guinee sau Bali.

muzeul national

muzeu

buni salbatici surprinsi in chihlimbar

diorama

momonumentul national. foarte, foarte lung. cupola cu cateva zeci de kilo de aur. cam atat.

monument

fresca pe monumentul national

fresca

Jakarta la inaltime

de sus

la poalele norilor suntem noi

intersectie

cocos pe roate

cocos

picnic la marginea drumului

la masa

fresh tuc tuc

tuc tuc

do I really want to do this?!?

tuc tuc dan

se poate una si la domnul?

biciclete

trei pe o bicicleta

port

gata, m-am intors :)

in vara asta mi-am cam intins catre extreme limitele tolerantei culturale. din Indonezia in Elvetia, Romania a devenit brusc un gibraltar de normalitate. wait until you’ll see the pictures 🙂

data stelara 21.07.2013: I’m going home

am lipsit cu un motiv foarte intemeiat. m-am casatorit. iar asta mi-a ocupat tot timpul. exterior, dar mai ales interior. si pentru ca orice as fi scris in aceasta perioada ar fi iesit prost pentru mine, am ales „cea mai solutie” inteleapta: sa tac. mi-am promis ca aici voi fi intotdeauna sincer. chiar daca adesea adevarul a fost mic si indelung incolacit in juru-i cu intelesuri din cuvinte, nu l-am scos niciodata dintre noi. dar sunt impacat cu asta. un om este facut si din taceri. va spun un singur lucru. organizarea este un cosmar. am ajuns la concluzia ca intreaga organizare sociala a speciei s-a strans candva in jurul unui foc si a decis ca viata unui barbat trebuie sa fie atat de ingrozitoare inainte de acel ritual, incat cea care urmeaza dupa sa i se para oarecum suportabila pana la sfarsitul vietii. care oricum nu era lunga. cam pe la 25 de ani. cam daca erai groaznic de norocos sau bun la vanatoare sau la fuga. am ajuns la multe concluzii. cea mai benigna este aceea ca daca vrei sa cunosti cu adevarat o comunitate, intelege mai intai relatiile de imperechere si pe cele de proprietate. dar stiu si ca sunt groaznic de plictisitori cei care fac asta. si enervanti daca extind acest drept catre a-i informa pe altii de profunzelile lor. aici pe mine ma salveaza universul: sunt o persoana lipsita de importanta, dintr-o specie lipsita de intelepciune, de pe o planeta fragila, dintr-un sistem solar periferic, dintr-o galaxie banala (care de altfel va fi inghitita de Andromeda peste 2,5 miliarde ani), dintr-o regiune nici tanara nici batrana a universului, despre care oricum nici macar nu stim ca nu stim absolut nimic. energie neagra. materie neagra. hmph..le-a fost jena sa le spuna „habar nu avem ce naiba e asta, asa ca ii spunem neagra pentru ca black is black. you know..”

dar mai bine sa vorbim de altceva. ma pregatesc sa plec la unul din locurile mele cele mai de suflet: Borobudur. unul din primele locuri care m-am facut sa plec pe drumul care m-a facut ce sunt acum. demult, atat demult incat nici nu mai stiu bine daca eram eu sau nu, ma intorceam ingandurat si plictisit de la un chiul scolar. era un inceput de dupamiaza de inceput de vara. groaznic de cald. groaznic de plictiseala. mi-am aruncat scarbit geanta intr-un colt, am luat o bere intr-o mana si o telecomanda in alta si m-am aruncat incaltat de-a curmezisul pe fotoliu. am zapat printre putinele canale si m-am oprit fara motiv pe un documentar la tvr. probabil pentru ca era ceva cu verde. cand colo, ce sa vezi frate..era despre Borobudur. m-am trezit dupa o vreme cu sticla calda si plina intr-o mana si lacrimi in cealalta. si stiti cat este de greu sa ii tii unui adolescent o bere rece departe de dantura. nu stiu cat ar fi putut dura o astfel de emisiune. poate o ora. poate douazeci de minute. nu stiu cand si cum a trecut, dar ce am vazut si auzit atunci sunt cu mine oricand inchid ochii si le scot din cutiuta cu margelele de sticla. a fost a doua mea transa majora din aceasta viata. Borobudur este un templu buddhist din insula Java, Indonezia. crescut de oameni cu o fata catre un vulcan inconjurat de jungla, alta catre rasarit si alta catre un apus. the apus. un loc care spune povestea lui Buddha si a filosofie sale in piatra si efort de a merge si a intelege pe masura ce urci. este o piramida care il trece pe cel care trece pe acolo prin trei lumi. de la cea a lumii obisnuite (kamadhatu – lumea dorintelor), prin cea a lucrurilor si fiintelor cu forme (rupadhatu), la cea fara forme (arupadhatu). sus de tot, pe platforma finala, un loc care transmite senzatia de gol (sunyata sau vid, dar nu are sens sa mergem mai departe). am vazut cum apune soarele din locul acela si am simtit ca sunt acolo. m-au lovit si acel loc si povestea lui atat de tare, incat am simtit cum centrul meu de greutate se misca cu cateva degete intr-o parte. atunci cand m-am dezmeticit si mi-am dat seama ca nu am bani nici macar de un bilet de tren pana la mare, mi-am jurat cu incrancenarea aroganta a adolescentei ca voi ajunge intr-o buna zi acolo. astazi, cand aroganta s-a plictisit de mult de mine iar eu am reusit sa imi agat cateva franghii de rufe de kamadhatu, ma pregatesc sa plec acolo. sunt respectuos, fericit si cu o umbra de intelepciune in suflet. m-am impachetat alaturi de aparatul foto cel nou, trepied si blitz si trepidez de asteptare. cred ca voi gasi puterea de a ma intoarce.

plecare