Indonezia. partea intai: Jakarta.

so. vacanta in Indonezia. de ce? m-au intrebat atat de multi prieteni, incat nici nu mai stiu ce le-am vandut. voua va spun ca am vrut sa ma apropii tiptilos de epicentrele de suflet ale Asiei mele. nu stiu ce as fi facut daca mergeam prima oara in Kashmir, in sudul Indiei sau in Tibet. dar mai ales pentru ca aici este locul care m-a pus prima oara pe drum. Borobudur. cel mai templu Buddhist din lume. dar nu asta conteaza. importanta unui loc este data de cat este de mare pe harta ta, nu pe cea a celorlalti. am vrut sa incep cu inceputul.

so. mai intai am fost in capitala acestei sa ii spunem tari. sa ii spunem nu pentru ca nu i-as respecta pe oamenii acestia degraba puitori de bombe, ci pentru ca sunt cu totul foarte departe de ceea ce intelegem noi prin tara. Indonezia este o colectie de 17500 de insule, dintre care aproape 7000 nu sunt locuite. iar cea mai mare parte a populatiei este concentrata pe cateva insule mari, dintre care cea mai importanta este Jawa. eu de Jawa, Borneo, Sumatra si Noua Guinee citisem doar pe etichetele pungilor de cafea de la Starbucks, in cartile de aventuri – cand eram mic – si in cele de antropologie – cand m-am facut ceva mai mare. vanatori de capete in pielea goala, jungle, vulcani, colonial – abjectiv, antropologi pe cai albi si misionari care incercau sa ii invete pe bietii oameni cu forta si altceva in afara de celebra pozitie de rugaciune. si parca ceva de prin al doilea razboi mondial, cu japoneji si portavioane americane. si cam atat. repet, no disrespect. mai stiam ca este I-ul din BRIC si ca este pe caluti economici de mare din ce in ce mai maricei prin Asia de Sud Est. cand am ajuns acolo primul shock. bzzz.. cea ce-a treia natiune din lume dupa populatie. what?!? pai si SUA? frack SUA. long live the new breeders. al doilea shock. bzzz..sunt musulmani. 90%. pai si Orientul Mijlociu, Africa, astea? frack Orientul Mijlociu. long live the new believers.

deci capitala Jakarta, deci. 12-13 mil. suflete si cateva zeci de mil. de scutere pe o suprafata mai mica decat varful unui ac incins pe care topaie un numar neprecizat de ingeri. o aglomeratie de oameni&masini&scutere si o poluare demne de iadul celor mai corupti planificatori urbani. aeroport-hotel: 30 km in 3 ore. am crezut ca ma dezintegrez. daca nu as fi avut deja mintea strivita de un fus orar mult prea indepartat, cred ca in vara asta reuseam sa bifez cu succesuri stirile de la ora cinci. dar mi-am cerut-o singur. eu si curiozitatile mele antropologice. eu si nevoia de a cunoaste direct alte culturi. cu atat mai mare cu cat prieteni bine voitori si bine informati imi spusesera sa uit de Jakarta si sa esuez direct cu burta pe nisipul din Bali. eu nu si nu. batman, batman..mmhhh..acum ma alatur corului antic si va spun ca daca nu suferiti de masochism turistic sau antropologic Jakarta ar fi bine sa fie doar un nume pe o wikipedie. sau cel mult un popas de cateva ore intre doua zboruri. va spune asta un om care a stat acolo trei zile si doua nopti (de ce? de ce?).

ce este de vazut in Jakarta? dupa mine doar viata reala a unei metropole asiatice din lumea a treia. foarte sarace. ceea ce se intampla la poalele zgarie norilor si putin mai departe de hotelurile pentru straini care sunt pazite ca niste baze militare. dar neaparat ziua, cu ghid si masina la indemana. ca sa intelegeti, politia jakarteza are ca sediu un zgarie nori intreg. nou noutz. respect. totul aici se intampla prin interactiunea directa cu unul sau mai multi oameni. de regula mai multi. iar asta pentru ca fiecare dintre ei trebuie sa manance in ziua aceea. si pentru asta trebuie sa faca ceva, ca sa primeasca cativa centi. la orice activitate, cat de marunta sau fara sens pentru noi – cum ar fi opritul coloanei de scutere ca sa mai iasa unul dintr-un gang; o indicatie obscura, un ghid care sta cu tine cand te plictisesti etc. – se lasa bacsis. oricat de mic. nicaieri ca in aceasta cultura nu am mai am trait atat de direct faptul ca banii sunt sangele care leaga si tine in viata o comunitate. literal. in cazul unui accident oamenii se inteleg intre ei. nu merge nimeni la politie. cel mai adesea pentru ca ambii impricinati nu au carnet de sofer sau scuterist. dar mai ales pentru ca face parte din ADN-ul lor sa se descurce fara sa apeleze la reguli si institutii formale. sunt oameni foarte mandri de libertatea lor haotica. pana la urma, totul este din mila si vointa lui Allah.

in rest? merita vizitat muzeul national, monumentul (tot) national, universitatea Trisakti langa/in care armata a ucis 1200 de studenti si a distrus 6000 de cladiri in 1998 (ghidul ne-a aratat cu mandrie podul pe care stateau soldatii cand ii vanau pe studenti. incredibil..), portul vechi, cateva piete. poate si un mall. toate intr-o zi. de restul bagati spa. sau si mai bine, plecati mai repede catre Yogyakarta, Sumatra, Noua Guinee sau Bali.

muzeul national