pentru ca n-am mai spus nimic de mult

gata. am trecut cu fruntea neteda pe dinauntru si pe dinafara si peste depresia din primavara asta. parca mai lunga si mai fara patimi, dar si mai calda si prietenoasa. deh, acum ne stim de ceva vreme. aproape ca nici nu mai simt cand vine si cand pleaca. m-am gandit candva ca indicatorul cel mai potrivit pentru a te lamuri daca mai esti sau nu intoxicat cu astenic si dantela veche (de primavara sau de ziua a saptea), este iesintratul la iarba verde. daca te simti mai bine dupa, inseamna ca inca mai esti cu ea in suflet. daca te simti la fel de nashpa dupa ca si inainte de, inseamna ca ai depasit momentul. ridica-te si bucura-te, Lazare 🙂 pe mine m-a scos din stare altceva. un film. Last Year in Marienbad. prima oara l-am vazut cand eram mic, mic. si nu am inteles nimic. acum sunt mare, mic. si tot n-am inteles nimic. dar de data asta a fost n-am intelesul bun. de dincolo de minte. de cand l-am vazut am citit toate cronicile de amatori si de profesionisti pe care mi-am putut pune ochii. asa m-am hotarat sa tac. oricum mi s-a parut dintotdeauna trist si fara rost sa storci visele din lumea lor umeda de intelesuri, in asta uscata de cuvinte. pentru ca visele sunt niste pesti. care nu gandesc. pentru ca deja stiu totul. caci filmul asta este ca un vis. ca unul in care esti constient ca il visezi si totusi reusesti cumva sa te pastrezi mai multa vreme pe creasta valului dintre fluturare si Zuang Zi. mi-a mai adus aminte de autohipnoza si regresie. si de foarte de demult, desi nu a trecut de atunci decat un an. un film atat de oniric si hipnotic incat poti sa il folosesti sa intri in transa fara sa te imbeti cu multe carje. e lung, e greu, e circular, e incalcit. e o discutie ishin denshin cu Alma.

dar acum sunt pregatit sa ies din nou in lume. si pentru ca nu am mai scris de mult, inainte de relua sirul incoerent dar sincopat de aberatii, simt nevoia unui mini-manifest. un fel de te zero, acum cu o formula imbunatatita cu responsabilitate (just kidding..) si aducere aminte. ador te zerourile. cred ca sunt dependent de ele, cu sau fara te in fata. ador energia difuza si plina de potential a haosului primordial. ador sa le invelesc in ziare vechi la suflet si sa la tin prin poduri pana incep sa se mai coaca. iar cand le simt cum ca se pregatesc sa plece spre trecuturi, sa mai sa le mai strang o data in brate ca sa ma resemnez ca nu ne vom mai intalni decat candva prin multiversuri. eu scriu asa cum sunt. cu perioade de prezenta si perioade de absenta. atunci cand simt ca am ceva de impartasit cu norul sau cu unii din nefericitii mei colegii de specie. altfel prefer sa tac. oricum, la cat de iute creste vorbosfera, un strop de liniste este romantic de lipsit de sens. so, let the hunger games begin. I’ve got cookies 😉

niste barbari

filmele sunt un pretext confortabil pentru a scrie despre tine. sau despre gandurile tale. cateodata le vad ca pe discretul „de la un prieten” lacare apelam atunci cand ne este lene sau frica sa luptam cu ceilalti pentru gandurile noastre. de obicei atunci cand traiesti de-a lungul granitelor inveti pana la urma the hard way cum sa treci intr-o relativa siguranta dintr-o parte in cealalta, agatat de gandurile tale nevandute inca.

deci Savages al lui Oliver Stone. mie mi-a placut rau de tot, asa cum mi-au placut cele mai multe dintre filmele lui. Platoon l-am vazut inainte de 89 pe VHS. in una din noptile lucrative de „video pe bani” cu care imi finantam alte activitati de entertainment. reteta era simpla. un player VHS, o locatie fara parinti pentru o noapte, o gasca de pustani si pustanite dispusi sa plateasca cat pentru doua bilete la cinema pentru sase filme. comedie, bataie, razboi, pornet, actiune, groaza. daca erau si fete, de regula inlocuiam una din categoriile de mai sus (pick one..) cu una mai cu lacrimi si eventual de suflet. un fel de video DJ-iala. iar printre maldarele de rahat de celuloid se strecurau inevitabil, de obicei cand audienta picotea rapusa de cultura si alcool, cate ceva mai bun. sa vezi Platoon sau Apocalypse Now la varsta la care nici macar bataile de cartier nu produc cantitatea minima de sange care sa te scoata din febra data de adrenalina, it’s priceless. bineinteles ca nu am inteles nimic atunci. erau doar filme de razboi, alte Commando-uri cu Schwarzenegger-i mai necunoscuti. nimic din poezia unui The Thin Red Line, inca cel mai frumos film de razboi pe care l-am vazut vreodata. dar unele imagini au ramas lipite fara de stiinta de niste colturi ale mintii. un joint fumat din teava unei arme, un stol de elicoptere cu soarele in spate scuipand marinimos gloante si Wagner, mirosul de napalm de dimineata, nebuni care fac surf sau povestesc lucruri ciudate inainte de a fi ucisi.

deci Savages. mi-a placut felul cald grunjos in care e filmat. mi-a placut ca este plin de galben si lumina atunci cand este pe afara si plin de umbre si de rosu atunci cand este inauntru. mi-au placut actiunea si scenele brutale apropiate de realitate. mi-au placut armele stralucitoare si tacticile ex. SEALS-ilor. mi-au placut actorii, unii dintre ei monstruletzi clasici si pufoshi. mi-a placut povestea de dragoste dintre cei trei eroi. O, Chon Mr. Eat Shit and Call it Caviar (cu doua tururi in Irak care i-au inlocuit orgasms cu wargasms) si Ben Buddhistul. ea „decat” una. arhetipal de feminina. deci duala. povestea este a ei, ca intotdeauna („Just because I’m telling you this story… doesn’t mean I’m alive at the end of it”). ei decat Unul, de data asta doar cu doua din cele trei fetze extreme ale masculinitatii. retragerea din lume in pace si in bunatate si lumea doar o lupta. buddhistul si razboinicul. uniti de principiul placerii esentializat in sex, iubire si in droguri. the best iarba that is este de altfel motivul pentru toata lupta. dar niciun paradis nu este infinit sau poate rezista etern asalturilor barbarilor de dinafara zidurilor (nici chiar cel californian). in cazul asta cartelurile mexicane, practicante ale unei violente salbatice, intunecate si plina de atrocitati.

mi-a mai placut pentru ca a pus salbaticia in termeni de semantica. civilizat versus salbatic. ce ne defineste ca civilizati sau ca salbatici? libertatea de a te droga, a iubi si a trai cu doua persoane in acelasi timp? libertatea de a tortura si a ucide pentru bani sau pentru respectul inspaimantat al celorlalti? libertatea sau respectarea unor reguli? in orice conflict fiecare tabara este civilizata doar de regulile sale. si astfel se indreptateste sa parcurga oricata barbarie pentru ca ceilalti sunt salbaticii. prin simplul fapt ca sunt aflati in afara zidurilor ei de reguli.

poate ca mi-a placut atat de mult si pentru ca m-am intrebat mult timp si multe suflete daca principiile pasnice ale buddhismului pe care le-am adoptat tare de mult pot rezista in fata Realitatii. pentru mine filmul asta a fost despre „cat de departe esti pregatit a merge pentru a-i salva pe cei pe care ii iubesti?” poti renunta la esenta cea mai adanca a buddhismului – non violenta – pentru a salva prin violenta o fiinta pe care o iubesti? iar cei care ti-o iau ar merita dupa orice lege a lumii si nelumii sa dispara? inca nu stiu si nici nu vreau sa aflu vreodata raspunsul la aceasta intrebare. o coincidenta ciudata a facut ca in perioada acestor ganduri un cineva total necunoscut sa fi pasit cu bocancii plini de noroi si intuneric in viata mea si a celor foarte dragi. iar eu sa fiu in pozitia de a-i provoca mult rau. am reusit pana la urma sa rezist tentatiei de a lasa ca glontul sa treaca de cealalta parte a urechii. dar nu ma pot opri din gandul ca am luptat din nou cu cel care iubeste sa faca asta. si inca nu stiu cine a invins de fapt.

la finaluri m-am oprit insa cu dragostea. sunt doua. unul de poveste iar altul de tradare. vorbesc tot despre film. omul care a facut Natural Born Killers ca sa dea un copios sut in cojones-urile plasticate ale Sistemului aici a pactizat cu el. acum dreptatea si binili invinge. cavaleria legala ajunge la timp. m-a intristat castrarea asta de final. dar poate si aici a vrut sa ne transmita un mesaj. the System allways win.

sau poate ca totul a fost doar despre asta: „I looked up the definition of savage. It means cruel, crippled, regressed back to a primal state of being. One day, maybe, we’ll be back. For now, we live like savages… beautiful, savages.”

haiducii lui sapte psihopati sau cum l-am iertat pe Colin Farrel

de mult nu m-am mai bucurat asa de mult de un film ca la cei sapte psihopati (si’un caine). cam o saptamana. de la Savages al lui Oliver Stones (care mie mi-a placut foarte mult, dar am sa il pomenesc cu poate data viitoare). as vrea sa spun ca am ras in hohote de psihopati, dar cand m-am uitat inapoi, am vazut ca nu am facut-o nici macar o data. dar am avut un zambet sincer atarnat tandru pe la colturi de la inceput si pana la sfarsit. si bucurie in suflet. cam tot atat de mult. este un film de copy. replicile, dialogurile, monologurile si in general cam toate cuvintele din el sunt geniale. bineinteles, pentru oameni obisnuiti, ca mine. care s-ar uita mai degraba cu respectuoasa curiozitate la un psihopat in carne si oase, decat cu revolta indreptatita a normalului la cap. dar si imaginile sunt foarte aproape de calcaiele cuvintelor. mai ales in ultimele zeci de minute. si mai ales scenele din desert. sau cimitir. un film cu actori pe care eu ii  iubesc. „gen” Cristopher Walken,  gen. care este dupa mine unul dintre cei mai under rated actori. desi are o fata naturala de psihopat, inca de la o varsta frageda. dintotdeauna, mai precis. o stiti, fata aia de Charles Bronson, sifonata si obosita, expresiva prin lipsa de expresie. deci actiune alerta, umor cand negru cand absurd, dialoguri halucinante. si mai ales o coloana sonora absolut superba. pe care abia astept sa o caut pe torentele patriei. o lume frumos dezechilibrata intre pulp (fiction), manga/BD (SM) si copy de advertising. care surprinde perfect principala trasatura a universului psihopat: aberantul asumat senin. o tesatura de povesti absurde sau grotesti, dar puse atat de frumos in cuvinte si imagini incat devin calde.

aveti dreptate. ajuns aici m-am intrebat si eu acelasi lucru. cat de aproape sunt eu oare de acest univers, de vreme ce am rezonat cu el atat de puternic. dupa unele criterii de profilare socio psihografica (si chiar comportamentala, imi tot spun in ultima vreme unele persoane apropiate care interpreteaza gresit entuziasmul meu nevinovat de a pune in practica ce invat la sala), m-as incadra confortabil in una sau chiar doua tipologii de criminali in serie. dar sa ne intoarcem la farrel-ii nostri. am fost constant dezamagit de Colin Alexander Farrel. pana cand l-am vazut in Bruges. ce film superb.. l-am vazut deja de trei ori din mai anul trecut. pentru mine un film de atmosfera si de copy, construit in pas de turist handicapat catre un final halucinant. replici superbe de la gangsteri cu principii si profunzimi emotionale, actori mari, decor oniric intr-un orasel de turta dulce. Bruges. un film superb in care asasinul irlandez incepator joaca atat de tare, incat am fost nevoit sa-i dau un colt in viata mea. dar in cele din urma scriitorul/regizorul irlandez alcoolic si ratat  (scuze pentru oximoron) care se se impleticeste nevinovat printre picioarele a sapte psihopati a fost cel care m-a convins definitiv. chiar daca nu mai scoate nimic bun de acum inainte, eu l-am iertat de pe acum pe Alexander the Blonde. anticipat. eu zic sa le vedeti pe astea doua. merita. sa psihopatizati frumos! 🙂

Holy (Fracking) Motors

in vacanta asta m(i)-am facut de cap. am avut zile in care am vazut si trei filme pe zi. matineu, seara si noapte. Holy Motors este unul de noapte. de ore mici si suflete mari. de pahar sau afumaturi vegetale. as vrea sa va spun mai multe despre el. dar simt ca as minti. sau macar trada putinul pe care l-am inteles din el. adica aproape nimic 🙂 which is fracking great! ador lucrurile din care nu inteleg nimic. ma fac sa simt ca inca mai am o legatura functionala cu Realitatea. un film pe care am sa il mai vad inca o data. foarte curand. deci despre ce este vorba? un Actor de Oscar trece prin 12 vieti/roluri de-a lungul, de-a latul si de-a curmezisul unei singure zile. Politician, Cersetor, Artist, Ucigasi, Muribund, Iubit, Terminat (looser). nu, nu te vei identifica cu el. si nici nu va lua Oscaru’. asa cum sugeram mai sus, adjuvantele pot ajuta. finalul? Top Gear fracking in the Heavens. in rest? simboluri, roluri, actoreala, filosofenii, intrebari, mituri urbane si cinematografice. intr-un cuvant, weird stuff. eu l-am gasit lenevind pe net de „care au fost cele mai tari filme din 2012”. am avut norocul sa gasesc in prima cronica a lui un avertisment onest. nu citi nicio cronica inainte de a il vedea. ceea ce am si necitit si neregretat. si recomandat. dar daca totusi insisti, vezi aici. sau intreaba-l pe CTP 😉 aa..era sa uit: „free your mind and you ass will follow” 😉 din recomandarea unui preaprieten

la atlasul norilor am sezut si-am plans

incep abrupt. fix pe fix pe invers de cum este acest film Atlasul Norilor. rotund ca un Uroboros care isi poate baga singur capul in fund. mie mi-a placut filmul asta. este ca un post pe Facebook dupa miezul noptii unei zile de betie, ca un multitasking a trois, ca un vis lucid metempsihotic, ca un orgasm fantascient, ca o conferinta a lui Feynman despre inmultirea pisicilor de Schrodinger, ca o Metallica incrucisata cu Marco Antonio Solis, ca un copil de Bodhisattva si BerryAna Cosanzeana, ca un Forrest Gump care alearga dupa o stea. deci mi-a placut, deci. pentru un junkie de fantasy, SF si procrastinare ca mine, a fost ca un spectacol de artificii orientale in piata primariei din Alabama. imaginile sunt superbe. actorii sunt putini, dar platiti dupa numarul de scene in care joaca. unii joaca bine de tot. distopie, utopie, realitopie. este o colectie de prequels, sequels si sidequels din urzeala panzei aruncata intr-o doara pe sevaletul pe care Creatotul s-a proiectat candva pe sine in joaca, doar pentru ca s-a plictisit de propria-i perfectiune. cele mai nostine creaturi pictate vreodata acolo fiind fara indoiala oamenii.

dar cel mai frumos dintre toate din acea seara a fost faptul ca mi-a oferit o experienta protomi(s)tica: un deja lire. pana nu am ajuns inapoi acasa nu mi-am dat seama ca citisem acum de mult si cartea cu acelasi nume. care este atat de cuantica incat am nu am mai stiut daca eu am fost Zhuangzi-ul care  visat ca a citit-o sau ea cea care a visat ca l-a scris pe Zhuangzi. deci cartea, deci, chiar ca mi-a placut mai mult.

mesajul filmului? Karma rules. so, beware of the Big Indiferent Karma. mind tricks don’t work on Her. only karmical money 🙂 Namaste.

perfectiunea simtului melancoliei

dupa o profund nemeritata vacanta, including de la postari pe blog, ma intorc in fata tastaturii. de fapt nu am plecat deloc, doar ca am preferat sa o abuzez cu Diablo, Mass Effect 3 si Borderlands 2. la ultimele doua inca lucrez intens. shh..prietena mea nu trebuie sa stie ce fac eu noaptea 😉 mi-am propus de zeci de ori dupa ce m-am intors din vacanta sa bifez traditionala compunere scolareasca „ce ati facut in vacanta de vara?”. dar am abandonat dintr-un sentiment de disperare si naufragiu ionaic intr-un stomac social cu 19 milioane de imbucaturi inghitite pe nemestecate. care nu stie decat sa le acopere cu sucuri gastrice care topesc incet orice articulare. macar daca ar face asta pana la capat, ca sa-si poata continua in liniste tranzitul intortocheat prin maruntaiele bahometului catre finalul experimentat de orice om sanatos la primele ore ale diminetii. singura-mi speranta este sa vina mai repede sfarsitul lumii. pana nu ma sting firesc de melancolie. sau ma sinucid din depravare senzoriala. si ca daca totusi se milostiveste si de noi si vine, macar ca nu se va rataci ca toti ceilalti prin gradina carpatina cu rucsacul incarcat de spaga si mainile in decolteul vreunei caprioare. asa ca astept golit de sperante. intre timp ma joc, citesc si ma uit la filme. apropos, acest post este despre doua filme. Perfect Sense si Melancholia. este ca nu v-ati prins pana aici? teasing frate..construite dupa doua din cele mai probabile patru scenarii de sfarsit de lume: (1) prabusirea structurii sociale – haos, revolte, razboaie, foamete, molime samd.; (2) razboi atomic; (3) epidemie la scala globala si (4) ceva shit din spatiul cosmic – asteroidutz, alieni, gama ray burst, modificarea orbitei planetei, inversarea polilor magnetici, explozii solare samd. eu pariez pe prima. cred cu tarie in capacitatea speciei noastre de a ne incheia scurta istorie cu spectaculoase focuri de artificii. dar sa ne deprimam in continuare.

Perfect Sense este pe sasiul 4×4 al epidemiei. ceva mic si eluziv, cel mai probabil un virus, distruge unul cate unul simturile oamenilor. incepe cu cel al gustului. normal. la inceput, orice este de prost gust. si se incheie cu cel al vazului. normal. nu vrei sa vezi unde ai ajuns. intre ele o poveste de dragoste intre un Jaimie Olivier de restaurant de cartier si o epidemi oloaga buna rau. in meseria ei. Ewan McGregor si Eva Green (nu ratati, sunt multe cadre americane pe sanii care dau o replica corecta politic fundului trainspotterului). film independent. adica oameni si locatii putine si detenta doar din scenariu si joc actoricesc. fracking british. te face sa te gandesti serios la cea mai mare comoara pe care The Big Bang ne-a pus-o tuturor sub beep doar ca sa ne beep ca porumbeii pe statui: simturile. coctail sinestetic, dar livrat vizual. pentru unii romantic, pentru altii inspirational. catre sinucidere. sau macar abandon in fata inevitabilitatii prostiei umane. cu ce am ramas eu din tot acest film? „fat and flour” brother. fracking fat and flour. and sometimes love. dar asta doar daca esti al dracului de norocos.

Melancholia este in cu totul alta clasa astrofizica. deci paradigma patru. ceva mare si grabit din spatiul cosmic (o planeta frumoasa, frumoasa) vine catre noi din spatele soarelui, blind spot-ul strategic al planetei noastre. nu putem vedea in spatele soarelui pentru ca ne orbeste atat de mult, incat hitchhikerii galactici pot sa fi ajuns deja cu autostrada la o aruncatura de bat luminic si noi sa nu avem habar de asta. specie proasta si aroganta care nu-i asculta pe delfini..prima parte este despre depresie si lipsa de sens. in format difuz. cea de-a doua este tot despre depresie si lipsa de sens. dar in format explicit. prima este despre lipsa de onestitate, sens si profunzime a relatiilor dintre cei mai multi dintre oameni. cea de-a doua despre lipsa de sens a pregatirilor pentru sfarsitul lumii. singurul item care poate sa ajute cu adevarat in acest caz este cutia de somnifere. si despre solidaritate resemnata in fata farurilor trenului. cel mai mult mi-a placut starea difuza pe care am trait-o de la inceput pana la sfarsit. foarte greu de pus in cuvinte filmul asta. daca nu esti macar existentialist sau profund si cu adevarat depresiv, sunt sanse mari sa nu iti placa. apasator. deep shit.

concluzia? mai bine aici decat in Romania. sa disperati bine!

aspra si calda este lana sufletului

dap. viata este mai bogata in subsoluri. mai fertila si mai adevarata. mai murdara si mai mirositoare decat la suprafata. dar cu mai putin bullshit la suflet. asta merge la culturile hidroponice si este al naiba de pretios ca sa il irosesti in vorbe.

cautarile mele plictisite pe amazonul cartilor (din timpul unei sedinte) m-au dus nu de mult catre un autor underground de SF:  Hugh Howey. am inceput oarecum neutru sa citesc seria Wool (cinci bucati si mai urmeaza, format digital kindle). m-am trezit dupa cateva zile cu ea terminata. in sevraj. mi-a placut enorm. eu zic ca merita si ca vom citi multe despre aceasta lume peste cativa ani. prin comparatie cu Hunger Games nu exista comparatie 🙂 mai spun doar ca Ridley Scott a cumparat deja drepturile de ecranizare. care are acum o emisiune profetica pe Descopery Science. despre parintii fondatori ai SF-ului.

Hugh Howey acesta s-a apucat de scris acum un an. iar acum este in top 5 indie SF pe amazon. fracking impressive. scrie si marketeaza ce scrie ca un dealer cu experienta. prima doza este foarte ieftina. stie ca este suficient sa incerci o singura data ca sa te intorci apoi cu tableta intinsa cersind inca una. si inca una. scrie superb. descrieri lungi dar care cumva, nu stiu cum naiba, te tin in brate fara sa te plictiseasca sau sa dea cu tine de pamant. intri in universul seriei repede si printr-o gaura foarte, foarte mica. si te trezesti la final ingropat in poveste la sute de etaje sub un event horizon-ul care se intinde brusc, salivand dupa o continuare. m-a prins atat de mult, incat ajunsesem sa citesc in trafic. I know, I know..scrie cu suflet, foarte cald. foarte noir. si foarte depresiv (binecuvantarea si blestemul celor alesi).  omul duce conceptul de underground la un alt nivel in minus (veti intelege cand ajungeti acolo). contextul este post apocaliptic/post nuclear iar actiunea se petrece intr-un bunker. are la un moment dat o metafora superba: oameni ca seminte puse la pastrat in siloz pentru a incolti in vremuri mai bune. mult focus pe relatiile interumane in spatii mici si inchise. actiunea se construieste incet, incet, dar o ia razna fara sa te prinzi. m-am simtit adesea ca o broasca bagata la fiert (cu tableta in mana) in apa rece, care moare fara sa ii treca prin cap ca poate oricand sari din oala. nu pot sa scriu mai mult despre actiune fara sa stric bucuria celor care vor citi aceasta serie. asa ca ma opresc aici. greu dar frumos este lungul drum de la indian la mainstrimar. frumos model de business. long live the Resistance!

speaking of, seria aceasta mi-a adus aminte de Paolo Bacigalupi. alt sufletist noir al genului post apocaliptic. imaginea unei planete post razboi biologic, in care nu mai exista combustibili fosili si nici suficienta diversitate genetica pentru mancare, energia este masurata in raportul jouli-calorii, cele mai puternice corporatii sunt cele agricole, America este fucked up iar Thailanda rulez mi s-a parut geniala. mi-au placut foarte mult The Windup Girl (thay food is the best in wwworld. ca si muay thay), Ship Breaker si Pump Six and Other Stories (cred ca de aici s-a inspirat Idiocracy). care Windup Girl mi-a adus aminte de Hugo, care este un film superb, care m-a facut sa plang ca un copil. care mi-a adus aminte de Cinema Paradiso. care mi-a adus aminte ca unii oameni spun ca pun atatea link-uri ca sa ma dau mare. care mi-a a dus aminte ca intelepciunea este mai presus de orice capacitatea de a nu rata oportunitatile in care pot sa tac.

so, lecturi usoare, in asteptarea Apocalipsei 2012. sa supravietuiti bine! don’t forget to write!