m-am hotarat sa devin post

acest post este un contract intre mine si lume. pentru ca odata scoase din degete, cuvintele nu se mai pot intoarce in tine la fel cum au plecat. acum multi ani am citit o carte. mi-a placut atat de mult, incat m-am hotarat (si eu, ca multi altii) sa devin prost. m-am apucat cu atata seriozitate de treaba, incat nici nu mi-am dat seama decat acum ca am reusit. citesc mai mult digital decat pe hartie, petrec mai multe ore pe net decat meditand, stapanesc mai bine brb-urile si fluxurile si refluxurile facebook-ului decat pe ale mele. asa ca, incurajat de acest succes personal, m-am decis sa devin si serios. caci ce poate fi mai datator de speranta pentru ceilalti decat sa le ai pe amandoua? si cat de greu poate fi asta? este suficient sa te incapatanezi sa faci lucrurile pana la capatul planului cu care ai inceput. mult mai usor decat sa iti traiesti viata ca pe o alergare in zig zaguri aleatorii printre gloantele lucrurilor, oamenilor sau normelor. mult mai usor sa tii minte decat sa te lupti sa stapanesti arta magica a uitarii. asa ca de astazi am sters toate link-urile acestui blog, i-am schimbat lay-out-ul, subiectele si felul in care voi scrie. ma incurajeaza faptul ca voi, cei care intrati din cand in cand aici, sunteti putini. si intelegatori. pentru ca cea mai grea lectie pe care o am de invatat este sa incep sa spun nu. pentru ca oricat de mult ai vrea sa ii ajuti pe ceilalti, nu ai ce sau cu ce pentru toti. or not just yet.

Borobudur

toamna. duminica dimineata. in casti soundtrack-ul de la Stalker. aseara tarziu am revazut impreuna cu doua femei superbe Eternal Sunshine of the Spotless Mind. tin intre degete o coasta flotanta aproape sarita din ce o tine de obicei pe langa mine. citesc prea mult. vad prea multe filme. ma intalnesc cu prea multi oameni. am revelatia ca trebuie sa o las mult mai moale cu suprarealismul. viata mea incepe sa fie tot mai populata cu astfel de momente. sau poate doar mintea mea este tot mai contorsionata catre partea grintunecata a Fortei. abia acum ma simt in stare sa scriu despre trip-ul de la Borobudur.

sa scap repede de logistics. cel mai apropiat oras important este Jogyakarta. alintat de localnici Jogja. un fel de Cluj al insulei Jawa (no offence). are aeroport. civil. cea mai safe varianta este sa va cazati aici si sa mergeti cu masina&ghidul inclusi in oferta. Borobudur este la doar 40 km de Jogja. in max. doua ore sunteti acolo. in niiciiuun caz prin forte proprii. dar si mai bine este sa va cazati chiar la poalele templului. aici este ratacit printre tufisuri  luxuriante complexul Manohara Hotel. care arata traditional occidental (sali de meditatie cu aer conditionat, centru de conferinte buddhiste etc.). daca as fi stiut de el inainte, aici as fi stat. trei zile si trei nopti. exista doua tipuri de bilete: acces obisnuit (de la 8:00 pana dupa amiaza) si turul cu rasaritul soarelui. desi acesta este mult mai scump decat primul (cam 40 USD/persoana), merita. toti. banii. ai aproape o ora din momentul in care ajungi si pana in cel in care vezi soarele rasarind dintre cei doi vulcani inca activi. pentru a iti pune ordine in ganduri sau in suflet. sau pentru a iti pregati echipamentul de fotografiat. depinde de prioritati. orele la care sunt cei mai putini turisti sunt pana la rasarit si intre 10 si 14, cand soarele alunga orice om normal, preocupat mai mult de confort decat de experienta. tot la logistics mai este sugestia de a nu face eye contact cu niciunul dintre vanzatorii ambulanti care pandesc in haita in punctele strategice in care poteca este ingusta iar turistul cauta ceva cu disperare (toaleta, umbra, cafea, prietena, ghid etc.). daca totusi acest lucru se intampla, nu dati mai mult de 10 USD pe orice.

in matters of the heart, cand vine vorba de Borobudur, lucrurile sunt foarte simple. love or hate. daca ai ceva in suflet pentru acest spatiu cultural sau de cautare interioara numit buddhism, atunci vei iubi Borobudur. daca nu, va fi doar o colectie obositoare de trepte, basoreliefuri si statui care seamana toate intre ele. pe langa care treci gafaind sau asudand in drum spre o platforma plesuva unde sunt alte cateva statui si niste custi goale de piatra. poate cel mult o calatorie la un monument Unesco. calugarii buddhisti spun ca starea pe care cel pregatit o poate trai pe platforma templului, la rasaritului soarelui, intr-un loc anume, este o forma de Nirvana. cel mai dureros lucru pentru mine a fost intelegerea faptului ca abia dupa ce l-am vizitat o data, stiu cum trebuia sa o fi facut. de jos in sus, lume cu lume, imagine cu imagine, inteles cu inteles, viata cu viata. pana cand ajungi sus. acolo treci pe rand pe la fiecare stupa, pregatindu-te pentru din ce in ce mai putin. doar apoi te poti aseza linistit cu fata catre soare si astepta ca el sa rasara catre acolo unde nu a fost niciodata nimic.

from a distance

in light I trust

jungle

fotografie ce-o fi

this is my stupa

line of duty

from Buddha with love

talk to the head

I smile and wait. I wait and smile

inside job

lumina vine de la rasarit

one skeptical buddhamentalist

smile with me

de veghe in lanul de secara

feel like I’m staying in this life

data stelara 21.07.2013: I’m going home

am lipsit cu un motiv foarte intemeiat. m-am casatorit. iar asta mi-a ocupat tot timpul. exterior, dar mai ales interior. si pentru ca orice as fi scris in aceasta perioada ar fi iesit prost pentru mine, am ales „cea mai solutie” inteleapta: sa tac. mi-am promis ca aici voi fi intotdeauna sincer. chiar daca adesea adevarul a fost mic si indelung incolacit in juru-i cu intelesuri din cuvinte, nu l-am scos niciodata dintre noi. dar sunt impacat cu asta. un om este facut si din taceri. va spun un singur lucru. organizarea este un cosmar. am ajuns la concluzia ca intreaga organizare sociala a speciei s-a strans candva in jurul unui foc si a decis ca viata unui barbat trebuie sa fie atat de ingrozitoare inainte de acel ritual, incat cea care urmeaza dupa sa i se para oarecum suportabila pana la sfarsitul vietii. care oricum nu era lunga. cam pe la 25 de ani. cam daca erai groaznic de norocos sau bun la vanatoare sau la fuga. am ajuns la multe concluzii. cea mai benigna este aceea ca daca vrei sa cunosti cu adevarat o comunitate, intelege mai intai relatiile de imperechere si pe cele de proprietate. dar stiu si ca sunt groaznic de plictisitori cei care fac asta. si enervanti daca extind acest drept catre a-i informa pe altii de profunzelile lor. aici pe mine ma salveaza universul: sunt o persoana lipsita de importanta, dintr-o specie lipsita de intelepciune, de pe o planeta fragila, dintr-un sistem solar periferic, dintr-o galaxie banala (care de altfel va fi inghitita de Andromeda peste 2,5 miliarde ani), dintr-o regiune nici tanara nici batrana a universului, despre care oricum nici macar nu stim ca nu stim absolut nimic. energie neagra. materie neagra. hmph..le-a fost jena sa le spuna „habar nu avem ce naiba e asta, asa ca ii spunem neagra pentru ca black is black. you know..”

dar mai bine sa vorbim de altceva. ma pregatesc sa plec la unul din locurile mele cele mai de suflet: Borobudur. unul din primele locuri care m-am facut sa plec pe drumul care m-a facut ce sunt acum. demult, atat demult incat nici nu mai stiu bine daca eram eu sau nu, ma intorceam ingandurat si plictisit de la un chiul scolar. era un inceput de dupamiaza de inceput de vara. groaznic de cald. groaznic de plictiseala. mi-am aruncat scarbit geanta intr-un colt, am luat o bere intr-o mana si o telecomanda in alta si m-am aruncat incaltat de-a curmezisul pe fotoliu. am zapat printre putinele canale si m-am oprit fara motiv pe un documentar la tvr. probabil pentru ca era ceva cu verde. cand colo, ce sa vezi frate..era despre Borobudur. m-am trezit dupa o vreme cu sticla calda si plina intr-o mana si lacrimi in cealalta. si stiti cat este de greu sa ii tii unui adolescent o bere rece departe de dantura. nu stiu cat ar fi putut dura o astfel de emisiune. poate o ora. poate douazeci de minute. nu stiu cand si cum a trecut, dar ce am vazut si auzit atunci sunt cu mine oricand inchid ochii si le scot din cutiuta cu margelele de sticla. a fost a doua mea transa majora din aceasta viata. Borobudur este un templu buddhist din insula Java, Indonezia. crescut de oameni cu o fata catre un vulcan inconjurat de jungla, alta catre rasarit si alta catre un apus. the apus. un loc care spune povestea lui Buddha si a filosofie sale in piatra si efort de a merge si a intelege pe masura ce urci. este o piramida care il trece pe cel care trece pe acolo prin trei lumi. de la cea a lumii obisnuite (kamadhatu – lumea dorintelor), prin cea a lucrurilor si fiintelor cu forme (rupadhatu), la cea fara forme (arupadhatu). sus de tot, pe platforma finala, un loc care transmite senzatia de gol (sunyata sau vid, dar nu are sens sa mergem mai departe). am vazut cum apune soarele din locul acela si am simtit ca sunt acolo. m-au lovit si acel loc si povestea lui atat de tare, incat am simtit cum centrul meu de greutate se misca cu cateva degete intr-o parte. atunci cand m-am dezmeticit si mi-am dat seama ca nu am bani nici macar de un bilet de tren pana la mare, mi-am jurat cu incrancenarea aroganta a adolescentei ca voi ajunge intr-o buna zi acolo. astazi, cand aroganta s-a plictisit de mult de mine iar eu am reusit sa imi agat cateva franghii de rufe de kamadhatu, ma pregatesc sa plec acolo. sunt respectuos, fericit si cu o umbra de intelepciune in suflet. m-am impachetat alaturi de aparatul foto cel nou, trepied si blitz si trepidez de asteptare. cred ca voi gasi puterea de a ma intoarce.

Data stelara 25.05.2013

sunt la Cluj. iubesc acest oras mai mult decat pe oamenii pe care-i tine in burta. dar asta doar pentru ca iubesc mai mult lucrurile fara sau cu prea multa viata decat oamenii. de dincolo de geam o zi superba se uita neutru la mine. n-o bag in seama. mi-am terminat rutina de dimineata si zac intelept in mijlocul patului. vreau sa scriu si realizez cu teama ca sindromul „prea mult, prea putin” imi este deja prea bun prieten. daca trec mai mult de cateva zile fara sa scriu catre lume, se strang prea multe si nu o mai fac deloc. iar cand in cele din urma rusinea si jena de a recunoaste fata de ceilalti ca imi este mai bine singur decat cu ei imi tarasc pupilele pe ecran si lipesc degetele pe taste, efortul de a alege ce este corect politic sau asteptabil social (pardon my French) este deja atat de mare incat abandonul ramane din nou facila recompensa a resemnarii. m-am bucurat pervers cand facebook-ul a preluat prin ne simtire controlul asupra blogurilor. triumful celor 15 secunde de faima epidermica asupra gandurilor. al pixelilor asupra caracterelor. al ski-ului fata de alpinism. toata lumea isi poate baga sub fund una sau mai multe placi ca sa si-l lase fericit la vale sa-i fie mangaiat de gravitatia privirii celorlalti. e mult mai greu sa te tragi singur de el in sus. m-am bucurat cand traficul acestui loc a inceput sa scada odata cu urcarea facebook-ului. pe care il respect pentru ca mi-a dat ce nu as fi avut altfel niciodata: zeci de hublouri catre viata altora. pe contul meu de facebook am peste 2000 de prieteni. si practic in continuare acceptul indiscriminant. aici intra de zeci de ori mai putini oameni. and guess what. that makes me happy. selectie spontana. de aceea nici nu mi-am legat blogul de profilul de fb. ma gandesc cu groaza ce comment-uri as avea daca as face asta. de exemplu la aceste ganduri.

dar sa revin la nimic si aberatii libere. ce naiba din ce am trait in ultimele zile pot sa las sa plece catre lume fara sa blow my cover? cat si ce din ceea ce a fost pentru o vreme prin fluxul constiintei as putea sa las sa iasa fara ca asta sa provoace daune atat de mari incat doar Asia sa ma ascunda? cand am pornit acest blog am facut-o ca inteleg fenomenul pentru ca il traiesc si pentru a lasa cuvintele ce trec prin mine sa ia cu ele o parte din. acum am inteles iar cuvintele trecute prin what if-uri nu ma mai ajuta. m-am gandit sa imi fac un alt blog. fara identitate. unde sa spun cum nu pot face aici. dupa rularea succesiva a scenariului am ajuns la concluzia ca mai mult de un an nu as putea sa ma ascund. apoi as fi fost fucked. proper fucked. totally fucked. so, I got back to Aes Sedai. acuma ploo. continui sa n-o bag in seama.

so, ce am facut in saptamana asta in universul in care living is the final frontier? am facut ce fac de obicei la cele patru job-uri ale mele. am mimat atentie si preocupare sincera fata de cei dragi. am evaluat oameni si am rezistat tentatiei de a le spune tot. am visat cu ochii in hd pentru a n-a oara ca The Dude abides in continuare. undeva. poate si in mine. ca voi gasi si eu candva the rug that tided my room together. am mai urcat tot pentru a n-a oara raul Nung in PBR Erebus (tot hd) sa vad the horror. m-am hotarat sa recunosc fata de mine si de ceilalti ca ma casatoresc, desi inca nu stiu cum o sa fac asta. am petrecut cateva zile vorbind ore in sir cu unul dintre cei trei oameni din viata mea cu care pot vorbi orice fara sa fiu judecat in vreun fel. mai bine decat cu orice psihanalist. ultimul cu care am stat de vorba m-a intrerupt la un moment dat sa imi spuna ca nu mai intelege nimic din ce ii spun si ca e cazul sa fiu sincer. I fucking am i-am spus. mi-a replicat cu modele din cartile pe care le-am citit si eu. fuck you man, I just need peace. actually it was a her. poate si d’asta ruta asta inca imi este inchisa. m-am hotarat sa fiu mai sincer dar si mai non inteligibil. decat atat. the final frontier is there still.

no match for Peter’s massive alien intelligence

de mult, tare de mult, am reusit sa urc intr-una din poienile cu fluturi cu pete rasa Zuang Zi. taare frumoasa. am facut o vreme drumuri scurte de o zi sau de o noapte de la baza patru Chomolungma, dupa cum imi ajungea combustibilul. sau suflul. apoi mi-am facut curaj si am ramas cateva zile. mai tarziu am stat cu ei o saptamana intreaga. fiind hipioti impatimiti, primul lucru pe care m-au invatat a fost cum sa imi fabric singur cateva droguri. de asta era de altfel sa mi-o iau de cateva ori groaznic in lumea lume de la diversi dealeri cand ii refuzam prietenos si superior cu nemuritoarele cuvinte “mersi, le am pe ale mele”. in fine. ce sa ceri de la niste agricultori?!? cum sa inteleaga imbuibatii cu nas alb si peri verzi cati ani am bagat eu la trapeze si salturi de credinta pana am primit retele astea? si doar cu plase de un leu sub fund? dar sa revin. m-au intrebat saracii fluturi daca mergem mai departe. m-am gandit o vreme si dupa alta mi-am zis sa ma intorc. mai am de dus cateva lucruri si apoi sa ma duc de tot acasa. si daca tot o fac, atunci macar sa o fac pe undercover. I am a master of disguise; Shogun means nothing to me; Namu Amida Butsu poate sa spuna si un prost (daramite eu..); toate au aceeasi valoare de adevar la nord de fluviul Amitabha; doar un singur moment, unul singur; sa petrecem cu Laya Band pana se lumineaza; mai am cateva milioane de pauze in nari si chiar daca nu nimeresc acum niciuna, macar de un bardho tot ma prind pana la capat; Krama bate Karma; arta transpira de Rasa care este sora mai mica a lui Sama; sa tesem frumos cu ursul Spanda.. samd. astea si inca doua trei pure si dure. so wtf mi-am soptit atunci in fontanela cu mandrie. let’s do it (in) Romania. pe vremea aia Peter era “decat” un nume dintr-o povestire zen cu samuraiul Murphy. doar dupa multi, multi ani am inteles ca cea mai perfida intruchipare a lui Mara nu este cea sub care i-a bagat sub nas the one way ticket to Paradise Ocean surferului de sub smochin. no siree Bob. nope. aia, aia.. este de fapt Peter. care ne zice ca orice om face diverse chestii pana cand isi atinge nivelul de incompetenta. si ca sa tai scurta o poveste din care sper ca nimeni sa nu inteleaga nimic (take that you link heaters..), dupa o lunga si incrancenata lupta din care am iesit “decat” cu ajutorul dragei mele Depresii de Primavara, am inteles ca l-am vazut pi Peter. este un soc aproape la fel de mare ca cel pe care il are un adolescent cand da cu mana de prima-i lipsa de erectie. e greu sa accepti ca nu mai ai loc pe tine unde sa-ti lipesti cocoase. sau ca nu mai ai patru maini cu care sa jonglerezi cu bile care sa invart deja atat de repede incat au devenit un uroboros burtos care alearga de bezmetic cu curul inaintea capului (pardon my French). ca e mai cinstit sa pui unele jos si sa te bucuri cand le ridica cineva. a fost cumplit pana am luat decizia sa mai dau afara cateva din personalitati. ne intelegeam atat de bine.. acum m-am linistit. vad limpede din nou. I’ll travel light. I’m going home.

pentru ca n-am mai spus nimic de mult

gata. am trecut cu fruntea neteda pe dinauntru si pe dinafara si peste depresia din primavara asta. parca mai lunga si mai fara patimi, dar si mai calda si prietenoasa. deh, acum ne stim de ceva vreme. aproape ca nici nu mai simt cand vine si cand pleaca. m-am gandit candva ca indicatorul cel mai potrivit pentru a te lamuri daca mai esti sau nu intoxicat cu astenic si dantela veche (de primavara sau de ziua a saptea), este iesintratul la iarba verde. daca te simti mai bine dupa, inseamna ca inca mai esti cu ea in suflet. daca te simti la fel de nashpa dupa ca si inainte de, inseamna ca ai depasit momentul. ridica-te si bucura-te, Lazare 🙂 pe mine m-a scos din stare altceva. un film. Last Year in Marienbad. prima oara l-am vazut cand eram mic, mic. si nu am inteles nimic. acum sunt mare, mic. si tot n-am inteles nimic. dar de data asta a fost n-am intelesul bun. de dincolo de minte. de cand l-am vazut am citit toate cronicile de amatori si de profesionisti pe care mi-am putut pune ochii. asa m-am hotarat sa tac. oricum mi s-a parut dintotdeauna trist si fara rost sa storci visele din lumea lor umeda de intelesuri, in asta uscata de cuvinte. pentru ca visele sunt niste pesti. care nu gandesc. pentru ca deja stiu totul. caci filmul asta este ca un vis. ca unul in care esti constient ca il visezi si totusi reusesti cumva sa te pastrezi mai multa vreme pe creasta valului dintre fluturare si Zuang Zi. mi-a mai adus aminte de autohipnoza si regresie. si de foarte de demult, desi nu a trecut de atunci decat un an. un film atat de oniric si hipnotic incat poti sa il folosesti sa intri in transa fara sa te imbeti cu multe carje. e lung, e greu, e circular, e incalcit. e o discutie ishin denshin cu Alma.

dar acum sunt pregatit sa ies din nou in lume. si pentru ca nu am mai scris de mult, inainte de relua sirul incoerent dar sincopat de aberatii, simt nevoia unui mini-manifest. un fel de te zero, acum cu o formula imbunatatita cu responsabilitate (just kidding..) si aducere aminte. ador te zerourile. cred ca sunt dependent de ele, cu sau fara te in fata. ador energia difuza si plina de potential a haosului primordial. ador sa le invelesc in ziare vechi la suflet si sa la tin prin poduri pana incep sa se mai coaca. iar cand le simt cum ca se pregatesc sa plece spre trecuturi, sa mai sa le mai strang o data in brate ca sa ma resemnez ca nu ne vom mai intalni decat candva prin multiversuri. eu scriu asa cum sunt. cu perioade de prezenta si perioade de absenta. atunci cand simt ca am ceva de impartasit cu norul sau cu unii din nefericitii mei colegii de specie. altfel prefer sa tac. oricum, la cat de iute creste vorbosfera, un strop de liniste este romantic de lipsit de sens. so, let the hunger games begin. I’ve got cookies 😉

niste barbari

filmele sunt un pretext confortabil pentru a scrie despre tine. sau despre gandurile tale. cateodata le vad ca pe discretul „de la un prieten” lacare apelam atunci cand ne este lene sau frica sa luptam cu ceilalti pentru gandurile noastre. de obicei atunci cand traiesti de-a lungul granitelor inveti pana la urma the hard way cum sa treci intr-o relativa siguranta dintr-o parte in cealalta, agatat de gandurile tale nevandute inca.

deci Savages al lui Oliver Stone. mie mi-a placut rau de tot, asa cum mi-au placut cele mai multe dintre filmele lui. Platoon l-am vazut inainte de 89 pe VHS. in una din noptile lucrative de „video pe bani” cu care imi finantam alte activitati de entertainment. reteta era simpla. un player VHS, o locatie fara parinti pentru o noapte, o gasca de pustani si pustanite dispusi sa plateasca cat pentru doua bilete la cinema pentru sase filme. comedie, bataie, razboi, pornet, actiune, groaza. daca erau si fete, de regula inlocuiam una din categoriile de mai sus (pick one..) cu una mai cu lacrimi si eventual de suflet. un fel de video DJ-iala. iar printre maldarele de rahat de celuloid se strecurau inevitabil, de obicei cand audienta picotea rapusa de cultura si alcool, cate ceva mai bun. sa vezi Platoon sau Apocalypse Now la varsta la care nici macar bataile de cartier nu produc cantitatea minima de sange care sa te scoata din febra data de adrenalina, it’s priceless. bineinteles ca nu am inteles nimic atunci. erau doar filme de razboi, alte Commando-uri cu Schwarzenegger-i mai necunoscuti. nimic din poezia unui The Thin Red Line, inca cel mai frumos film de razboi pe care l-am vazut vreodata. dar unele imagini au ramas lipite fara de stiinta de niste colturi ale mintii. un joint fumat din teava unei arme, un stol de elicoptere cu soarele in spate scuipand marinimos gloante si Wagner, mirosul de napalm de dimineata, nebuni care fac surf sau povestesc lucruri ciudate inainte de a fi ucisi.

deci Savages. mi-a placut felul cald grunjos in care e filmat. mi-a placut ca este plin de galben si lumina atunci cand este pe afara si plin de umbre si de rosu atunci cand este inauntru. mi-au placut actiunea si scenele brutale apropiate de realitate. mi-au placut armele stralucitoare si tacticile ex. SEALS-ilor. mi-au placut actorii, unii dintre ei monstruletzi clasici si pufoshi. mi-a placut povestea de dragoste dintre cei trei eroi. O, Chon Mr. Eat Shit and Call it Caviar (cu doua tururi in Irak care i-au inlocuit orgasms cu wargasms) si Ben Buddhistul. ea „decat” una. arhetipal de feminina. deci duala. povestea este a ei, ca intotdeauna („Just because I’m telling you this story… doesn’t mean I’m alive at the end of it”). ei decat Unul, de data asta doar cu doua din cele trei fetze extreme ale masculinitatii. retragerea din lume in pace si in bunatate si lumea doar o lupta. buddhistul si razboinicul. uniti de principiul placerii esentializat in sex, iubire si in droguri. the best iarba that is este de altfel motivul pentru toata lupta. dar niciun paradis nu este infinit sau poate rezista etern asalturilor barbarilor de dinafara zidurilor (nici chiar cel californian). in cazul asta cartelurile mexicane, practicante ale unei violente salbatice, intunecate si plina de atrocitati.

mi-a mai placut pentru ca a pus salbaticia in termeni de semantica. civilizat versus salbatic. ce ne defineste ca civilizati sau ca salbatici? libertatea de a te droga, a iubi si a trai cu doua persoane in acelasi timp? libertatea de a tortura si a ucide pentru bani sau pentru respectul inspaimantat al celorlalti? libertatea sau respectarea unor reguli? in orice conflict fiecare tabara este civilizata doar de regulile sale. si astfel se indreptateste sa parcurga oricata barbarie pentru ca ceilalti sunt salbaticii. prin simplul fapt ca sunt aflati in afara zidurilor ei de reguli.

poate ca mi-a placut atat de mult si pentru ca m-am intrebat mult timp si multe suflete daca principiile pasnice ale buddhismului pe care le-am adoptat tare de mult pot rezista in fata Realitatii. pentru mine filmul asta a fost despre „cat de departe esti pregatit a merge pentru a-i salva pe cei pe care ii iubesti?” poti renunta la esenta cea mai adanca a buddhismului – non violenta – pentru a salva prin violenta o fiinta pe care o iubesti? iar cei care ti-o iau ar merita dupa orice lege a lumii si nelumii sa dispara? inca nu stiu si nici nu vreau sa aflu vreodata raspunsul la aceasta intrebare. o coincidenta ciudata a facut ca in perioada acestor ganduri un cineva total necunoscut sa fi pasit cu bocancii plini de noroi si intuneric in viata mea si a celor foarte dragi. iar eu sa fiu in pozitia de a-i provoca mult rau. am reusit pana la urma sa rezist tentatiei de a lasa ca glontul sa treaca de cealalta parte a urechii. dar nu ma pot opri din gandul ca am luptat din nou cu cel care iubeste sa faca asta. si inca nu stiu cine a invins de fapt.

la finaluri m-am oprit insa cu dragostea. sunt doua. unul de poveste iar altul de tradare. vorbesc tot despre film. omul care a facut Natural Born Killers ca sa dea un copios sut in cojones-urile plasticate ale Sistemului aici a pactizat cu el. acum dreptatea si binili invinge. cavaleria legala ajunge la timp. m-a intristat castrarea asta de final. dar poate si aici a vrut sa ne transmita un mesaj. the System allways win.

sau poate ca totul a fost doar despre asta: „I looked up the definition of savage. It means cruel, crippled, regressed back to a primal state of being. One day, maybe, we’ll be back. For now, we live like savages… beautiful, savages.”

era sa imi aduc aminte..

am trecut (din nou) printr-o vale din albastru inchis. acolo orice incerci sa scrii spune prea multe despre tine. asa ca m-am oprit putin sa ii dau timp sa imi ramana in urma. si am scris in suflet catre prea prieteni. i think i knew the answer. and i liked it 😉

 

usor, usor cu fericirea pe scari :)

dulcea clipa cand ma asez linistit pe spate in scaunul cu fitze lombare, imi trag castile pe cap si ma pregatesc sa scriu a venit. in sfarsit. dupa o noua lunga perioada in care am meditat daca mai continui sa scriu sau nu. pana la urma a invins conformismul. deci mai da:)

astazi am chef sa scriu despre opresiunea fericitilor asupra oamenilor normali. adica asupra noastra, bietii depresivi. sa va explic. eu simt de ceva vreme o presiune uriasa de conformism social. cam de cand am inceput sa am un blog si sa stau mai mult pe Facebook. in jurul blogului sunt mai mult oameni apropiati. care prieteni, care prietena, care colegi de pe la facultate, care studenti, care colegi din industrie, care  oameni de bine cu care am lucrat de-a lungul timpului, care chiar tu care citesti acum. unii dintre ei au asteptari de la mine. de regula sa fiu cumva. obligatoriu bine. dar si fericit, inteligent, creativ, profund, spiritual, sincer, amuzant. ca si in multe alte feluri. mi se intampla des sa fiu admonestat dupa ce scriu ceva. pentru ca am vorbit despre un subiect inainte sa o fac cu el/ea. pentru ca am aratat ca nu sunt suficient de fericit. pentru ca subiectul cu pricina este prea superficial. sau prea studiat. sau pentru, pentru, pentru..si uite asa, usor, usor, te trezesti dincolo de dealul social, prinzand viteza catre cea mai groaznica forma de cenzura: autocenzura. stiu, stiu, ce veti spune acum. este un calcul social. este alegerea ta. tu decizi cat si daca vei pierde ceva. iar daca cineva se supara si vrea sa plece, oricum nu merita sa ramana. ce poti sa spui la asta? ai dreptate, dar nu ai dreptate, my dear Dr. Watsolomon. imi aduc aminte cu nostalgie de momentul in care am ajuns la concluzia ca lumea nu ar fi un loc mai bun sau mai frumos daca oamenii ar putea sa isi citeasca unii altora gandurile. acel moment de intelepciune aplicata in care am inteles trait ca fara minciuna si disimulare nu ar exista nicio forma de socializare umana. nici chiar sectele sau kibutz-urile spirituale nu au reusit vreodata in istorie sa faca asta. nici chiar relatia de confesiune cu preotul, duhovnicul sau psihanalistul. fracking nothing. pana si discutia cu realitatea de dincolo de dincolo (Dumnezeu, Buddha, Allah, Vishnu, Setul de Constante al acestui Univers, Whatever etc.) este contaminata de poker facialitate.

Facebook-ul este o sursa continua de presiune fericitala pentru mine. de fiecare data cand deschid pagina imi sar prin ochi direct in creier (aflat de mult in declin cognitiv) doar happy shinig people. care posteaza numai fericiri: fotografii cu ei in zbor, nunti vacante cununii, prietenii, intelepciune si vorbe de duh, idei revolutionare, muzica cu mesaj, pisicutze, copii, poze si citate motivationale, hipstereli, evenimente, cauze sociale (ex. salvati balenele blonde din showbizul romanesc), pupici dulci etc. wait, wait..apuc sa strig o data. dar deja e prea tarziu. modelul de values and likestiles a apucat sa-mi inghete cateva milioane de neuroni intr-un “toata lumea fericeste”. foarte foarte rar mai dai peste cate o injuratura, o revolta, o enervare, o depreseala, o negativa de vreun fel.  am ajuns sa le dau bietilor suparati un like doar ca sa incurajez o specie pe cale de disparitie. nu stiu voi cum sunteti, dar eu daca am cateva minute de fericire intr-un an, atunci acela este un an bun. cateva zeci de ore de suparari si tristeti. iar de restul pana la 365×24 din belsug cenusiu, banal, plictisitor, comun, fad, anost, searbad, repetitiv, plictisitor, banal. SSDD. but wait, urmeaza sezonul sarbatorilor fericite. preventiv, declar Patrulei Fericirii inca de pe acum: deja sunt foarte fericit 😉

perfectiunea simtului melancoliei

dupa o profund nemeritata vacanta, including de la postari pe blog, ma intorc in fata tastaturii. de fapt nu am plecat deloc, doar ca am preferat sa o abuzez cu Diablo, Mass Effect 3 si Borderlands 2. la ultimele doua inca lucrez intens. shh..prietena mea nu trebuie sa stie ce fac eu noaptea 😉 mi-am propus de zeci de ori dupa ce m-am intors din vacanta sa bifez traditionala compunere scolareasca „ce ati facut in vacanta de vara?”. dar am abandonat dintr-un sentiment de disperare si naufragiu ionaic intr-un stomac social cu 19 milioane de imbucaturi inghitite pe nemestecate. care nu stie decat sa le acopere cu sucuri gastrice care topesc incet orice articulare. macar daca ar face asta pana la capat, ca sa-si poata continua in liniste tranzitul intortocheat prin maruntaiele bahometului catre finalul experimentat de orice om sanatos la primele ore ale diminetii. singura-mi speranta este sa vina mai repede sfarsitul lumii. pana nu ma sting firesc de melancolie. sau ma sinucid din depravare senzoriala. si ca daca totusi se milostiveste si de noi si vine, macar ca nu se va rataci ca toti ceilalti prin gradina carpatina cu rucsacul incarcat de spaga si mainile in decolteul vreunei caprioare. asa ca astept golit de sperante. intre timp ma joc, citesc si ma uit la filme. apropos, acest post este despre doua filme. Perfect Sense si Melancholia. este ca nu v-ati prins pana aici? teasing frate..construite dupa doua din cele mai probabile patru scenarii de sfarsit de lume: (1) prabusirea structurii sociale – haos, revolte, razboaie, foamete, molime samd.; (2) razboi atomic; (3) epidemie la scala globala si (4) ceva shit din spatiul cosmic – asteroidutz, alieni, gama ray burst, modificarea orbitei planetei, inversarea polilor magnetici, explozii solare samd. eu pariez pe prima. cred cu tarie in capacitatea speciei noastre de a ne incheia scurta istorie cu spectaculoase focuri de artificii. dar sa ne deprimam in continuare.

Perfect Sense este pe sasiul 4×4 al epidemiei. ceva mic si eluziv, cel mai probabil un virus, distruge unul cate unul simturile oamenilor. incepe cu cel al gustului. normal. la inceput, orice este de prost gust. si se incheie cu cel al vazului. normal. nu vrei sa vezi unde ai ajuns. intre ele o poveste de dragoste intre un Jaimie Olivier de restaurant de cartier si o epidemi oloaga buna rau. in meseria ei. Ewan McGregor si Eva Green (nu ratati, sunt multe cadre americane pe sanii care dau o replica corecta politic fundului trainspotterului). film independent. adica oameni si locatii putine si detenta doar din scenariu si joc actoricesc. fracking british. te face sa te gandesti serios la cea mai mare comoara pe care The Big Bang ne-a pus-o tuturor sub beep doar ca sa ne beep ca porumbeii pe statui: simturile. coctail sinestetic, dar livrat vizual. pentru unii romantic, pentru altii inspirational. catre sinucidere. sau macar abandon in fata inevitabilitatii prostiei umane. cu ce am ramas eu din tot acest film? „fat and flour” brother. fracking fat and flour. and sometimes love. dar asta doar daca esti al dracului de norocos.

Melancholia este in cu totul alta clasa astrofizica. deci paradigma patru. ceva mare si grabit din spatiul cosmic (o planeta frumoasa, frumoasa) vine catre noi din spatele soarelui, blind spot-ul strategic al planetei noastre. nu putem vedea in spatele soarelui pentru ca ne orbeste atat de mult, incat hitchhikerii galactici pot sa fi ajuns deja cu autostrada la o aruncatura de bat luminic si noi sa nu avem habar de asta. specie proasta si aroganta care nu-i asculta pe delfini..prima parte este despre depresie si lipsa de sens. in format difuz. cea de-a doua este tot despre depresie si lipsa de sens. dar in format explicit. prima este despre lipsa de onestitate, sens si profunzime a relatiilor dintre cei mai multi dintre oameni. cea de-a doua despre lipsa de sens a pregatirilor pentru sfarsitul lumii. singurul item care poate sa ajute cu adevarat in acest caz este cutia de somnifere. si despre solidaritate resemnata in fata farurilor trenului. cel mai mult mi-a placut starea difuza pe care am trait-o de la inceput pana la sfarsit. foarte greu de pus in cuvinte filmul asta. daca nu esti macar existentialist sau profund si cu adevarat depresiv, sunt sanse mari sa nu iti placa. apasator. deep shit.

concluzia? mai bine aici decat in Romania. sa disperati bine!